La 20 februarie 18..., într-o duminică, ce se nimerise tocmai duminica dinaintea postului Paștelui, către orele 11 seara, o patrulă de agenţi ai siguranţei ieşea de la postul de poliţie al vechii bariere a Italiei. Sarcina acestei patrule era să cerceteze vastul cartier cuprins între drumul ce duce de la Fontainebleau spre Sena, de la şoseaua de centură pînă la fortificaţii. A te încumeta noaptea prin aceste locuri era un lucru atît de periculos, încît soldaţii din forturi, care primeau învoire să vină la Paris la vreun spectacol, aveau ordin să se aştepte la barieră şi să nu se întoarcă decît în grupuri. Şi asta pentru că maidanele, numeroase încă, deveneau, după miezul nopţii, tărîmul acelei scursori a societăţii, ticăloşi şi vagabonzi care se tem să se adăpostească pînă şi în cele mai mizerabile cocioabe, ca să evite chiar şi formalităţile cele mai simple.

Totul fusese încercat pentru a-i alunga pe aceşti nepoftiţi atît de primejdioşi, dar cele mai energice măsuri rămăseseră zadarnice. Supravegheaţi, hăituiţi, prigoniţi, ameninţaţi mereu de cîte o razie, ei reveneau totuşi, cu o încăpăţînare prostească, dînd ascultare nu se ştie cărei misterioase atracţii. Rezultatul raziei era atît de uşor de prevăzut, atît de sigur, încît şeful postului strigă, pe un ton ce exprima o absolută certitudine, după patrula ce se îndepărta :

— Am să pregătesc apartamentele pentru clienţii noştri. Noroc la vînătoare şi distracţie plăcută! Această ultimă urare era, în fond, de-a dreptul o ironie, căci timpul era cît se poate de prost. Cu cîteva zile în urmă ninsese mult şi acum zăpada începea să se topească. Prin locurile pe unde se circulase intrai în noroi pînă la glezne. Totuşi mai era încă frig, un frig umed care te pătrundea pînă în măduva oaselor. Şi în plus ceaţa era atît de deasă, încît dacă întindeai braţul nu-ţi mai vedeai degetele. 3 — Ce meserie de câine, mormăi unul dintre agenţi.

— Într-adevăr, răspunse inspectorul care conducea patrula. Mă gîndesc că dacă ai fi avut măcar treizeci de mii de franci rentă, n-ai fi fost aici. Hohotele de rîs cu care a fost primită această glumă grosolană nu erau atît o linguşire, cît un omagiu adus unei superiorităţi recunoscute şi bine statornicite. Într-adevăr inspectorul era umil, unul dintre cei mai apreciaţi slujbaşi ai Prefecturii şi meritele sale erau dovedite. Nu era dotat cu o perspicacitate deosebită, dar îşi cunoştea meseria în cele mai mici amănunte, îi ştia toate dedesubturile, toate iţele şi toate tertipurile. De altfel, practica îi conferise o siguranţă de nezdruncinat, o superbă încredere în sine şi un fel de diplomaţie grosolană, care imita destul de bine abilitatea. O incontestabilă bravură se adăuga acestor calităţi şi defecte. Lua de guler pe cei mai temuţi răufăcători cu liniştea firească a unui credincios care-şi înmoaie vîrîul degetelor într-un agheasmatar. Era un bărbat de patruzeci şi şase de ani viguros, cu trăsături dure, cu o mustaţă formidabilă şi cu ochi mici, cenuşii, sub sprîncenele stufoase. Se numea Gevrol, dar de obicei i se spunea Generalul. Porecla îi -măgulea vanitatea, care nu era mică, iar subordonaţii săi nu uitau acest lucru. Mica trupă urca pe strada Ghoisy : trotuarele erau relativ curate şi lumina ce venea de la micile cîrciumioare era suficientă ca să lumineze drumul. Căci toate bodegile erau deschise.

Nu există nici ceaţă, nici dezgheţ care să-i poată descuraja pe prietenii veseliei. Prin ferestrele deschise răbufneau cînd zvonuri de glasuri, cînd valuri de muzică turbată. În faţa anumitor localuri, Gevrol mormăia : stai! Fluiera într-un anumit fel şi aproape imediat ieşea câte un individ. Era ura agent ce sosea la ordin. I se asculta raportul şi trupa pleca mai departe. Încetul cu încetul se apropiau totuşi de fortificaţii. Luminile se răriseră, casele erau despărţite de întinse suprafeţe virane. — În rînd cîte unul la stînga, băieţi! ordonă Gevrol ; vom da în şoseaua spre Ivry şi o vom tăia astfel pe drumul cel mai scurt ca să ajungem în strada Chevaieret. Tocmai treceau de strada Château-des-Rentiers cînd, deodată, un strigăt sfîşietor străbătu văzduhul. 4 La această oră şi în acest loc strigătul avea o semnificaţie atît de îngrozitoare, încît se opriră pe dată cu toţii. — Aţi auzit, Generale? întrebă cu glas scăzut un agent. — Da, cu siguranţă că e omorît careva pe-aici pe-aproape... dar unde? Tăcere, s-ascultăm. Toţi rămaseră nemişcaţi, cu urechile ciulite, ţinîndu-şi răsuflarea şi în curînd răsună un al doilea strigăt, ce aducea mai mult cu un urlet. — Eh! strigă inspectorul de la siguranţă, vine dinspre Pulberărie. Această denumire ciudată mărturisea de la sine specificul locului respectiv şi ceea ce se petrecea în mod abişnuit pe acolo. În limbajul colorat ce se folosea în împrejurimile Mont-Parnassului, se zicea despre un beţivan că e „pulbere", cînd nu mai ştia de el. De aici porecla de „hoţi ai celor făcuţi pulbere", dată acelor nemernici specializaţi în jefuirea sărmanilor beţivi inofensivi.