Neîmblânzitele legi şi obiceiuri pomenite în această poveste aparţin istoriei, ca şi întâmplările alese pentru a le ilustra. Nu susţin morţiş că aceste legi şi obiceiuri au existat aievea în Anglia veacului al VI-lea. Nu – eu susţin doar atâta: de vreme ce ele au existat în civilizaţia engleză şi în alte civilizaţii în timpuri mai apropiate de noi– bănuiala că fiinţau încă din veacul al VI-lea nu trebuie socotită ca o încercare de a defăima veacul respectiv. Ba chiar avem dreptul să credem că lipsa, în timpurile acelea îndepărtate, a unora dintre legile şi obiceiurile de care va f i vorba aici, a fost împlinită, cu vârf şi îndesat, de alte legi şi obiceiuri încă mai rele. În această carte nu ne-am învrednicit să lămurim definitiv dacă regii au sau nu vreun drept de a cârmui drept – care să fie de origine dumnezeiască. Treaba asta e greu al dracului de limpezit. În schimb, din cele ce veţi vedea, ar apărea vădit şi indiscutabil că acela care cârmuieşte o naţiune trebuie să fie înzestrat cu un caracter falnic şi cu o nemaipomenită iscusinţă. La fel, pare a se vădi că nimeni altcineva decât dumnezeirea însăşi n-ar putea alege fără greş pe cârmuitori şi, prin urmare, numai dumnezeirea s-ar cădea a face alegerea. Ba mai reiese, ca o deducţie indiscutabilă, că Dumnezeu este într-adevăr acela care alege pe cârmuitori, aşa cum s-a şi pretins de către mulţi deştepţi. Toate acestea aşa mi-au apărut şi eu aş fi continuat să cred că aşa sunt, dacă nu aş fi dat peste doamna de Pompadour, peste 4 lady Castlemaine şi peste alţi cârmuitori de acest soi, care îţi încurcă socotelile, nepotrivindu-se deloc cu părerile strămoşeşti aici înfăţişate. Văzându-mă la strâmtoare, am preferat s-o iau pe altă cale în cartea de faţă – care trebuie să apară neapărat la toamnă – zicându-mi că numai după aceea, câştigând experienţă, mă voi putea încumeta să rezolv problema regilor într-o altă carte. De bună seamă, trebuie rezolvată şi eu nu am ceva mai bun de făcut la iarnă.

La castelul Warwick dădui peste străinul acela năstruşnic, despre care am de gând să vă vorbesc aici. Omul mă atrase prin trei lucruri: printr-o simplitate candidă, printr-o uimitoare familiaritate cu armurile străvechi şi prin tovărăşia-i odihnitoare – căci, într adevăr, el duse tot greul conversaţiei. Aşa cum li se cam întâmplă celor modeşti – ne nimerirăm amândoi în coada turmei, care era condusă prin castel, şi omul îndată se apucă să-mi povestească o seamă de lucruri interesante. Pe când îmi vorbea aşa de ademenitor, domol şi curgător, părea că alunecă pe nesimţite din lumea şi din vremurile noastre în vremuri îndepărtate şi într-o ţară străveche şi uitată. Treptat, îmi urzi o asemenea vrajă, încât mi se păru şi mie că umblu printre stafiile, umbrele, praful şi mucegaiul unei antichităţi înceţoşate, stând de vorbă cu moaştele acelor vremi. Îmi vorbea de sir Bedivere, de sir Bors de Ganis, de sir Launcelot al Lacului, de sir Galahad şi de toate celelalte nume vestite ale Mesei Rotunde, întocmai cum aş vorbi eu despre cei mai apropiaţi prieteni sau duşmani ai mei, ori despre nişte vecini cărora le ştiu şi dinţii din gură. Şi, vai, ce înfăţişare de om bătrân căpăta, nemaipomenit de bătrân, stafidit, uscat şi mucegăit – pe măsură ce-şi depăna firul poveştilor. Pe neaşteptate, se întoarse spre mine şi mă întrebă, aşa cum cineva ţi-ar vorbi despre ploaie şi vreme bună sau despre oricare subiect banal: — Ai auzit despre transmigraţia sufletelor? Ştii ceva 6 despre transmutaţia epocilor şi a trupurilor? Îi spusei că n-am habar, dar îl interesă atât de puţin răspunsul meu – aşa cum ni se întâmplă la toţi când discutăm despre vreme – încât nici nu băgă de seamă dacă am scos vreo vorbă. Urmă o clipă de tăcere, curmată numaidecât de bâzâiala ghidului pe care-l plătisem ca să ne explice ciudăţeniile castelului. — O străveche cămaşă de zale din veacul al VI-lea. E din epoca regelui Arthur şi a Mesei Rotunde. Se spune că ar fi aparţinut cavalerului sir Sagramor cel-chinuit-de-dor. Observaţi, vă rog, gaura rotundă din inelele zalei, chiar în dreptul inimii. Nu i se ştie provenienţa. Se bănuieşte că a fost făcută de un glonţ, după inventarea armelor de foc – poate aşa, în batjocură– de către soldaţii lui Cromwell. Cunoştinţa mea zâmbi – nu cu un zâmbet modern, ci cu unul care nu mai era la modă de multe veacuri – şi şopti, mai mult pentru el: — Luaţi aminte! Am fost de faţă la săvârşirea faptei. Apoi, după o pauză, adăugă: Eu însumi am găurit zalele. Vorbele lui parcă mă curentară. Până să-mi vin în f ire, omul dispăruse....