Mai bine de douăzeci de metri, douăzeci de metri micuţi ca să ajungă la cutia de scrisori iar misiunea era mai dificilă decât prevăzuse. E ridicol, și-a spus, nu există metri mici sau metri mari. Un metru e un metru și gata. Curios cum, în pragul morţii, odată ajunși în acest loc deosebit, ne încăpăţânăm să gândim tâmpenii frivole crezând că vom debita cine știe ce sentinţă importantă care va fi înscrisă cu litere de foc în analele înţelepciunii umanităţii. Și care va umbla din gură-n gură peste tot: „Știţi care au fost ultimele cuvinte ale lui Alice Gauthier?” Dar ea nu avea nimic memorabil de declarat, în schimb avea un mesaj important de trimis, unul care să fie înscris în analele ororilor umanităţii, infinit mai cuprinzătoare decât cele ale înţelepciunii. A privit scrisoarea care îi tremura în mână. Hai, încă șaisprezece metri mici. Noémie, din pragul porţii clădirii unde locuia, o urmărea gata să intervină la primul semn de șovăială. Noémie încercase totul ca să-și împiedice pacienta să se aventureze singură pe stradă, dar caracterul ferm al lui Alice Gauthier o forţase să renunţe. — Ca să citești adresa peste umărul meu? Noémie se simţise ofensată, nu-i stătea în fire să facă astfel de lucruri. — Toată lumea face astfel de lucruri, Noémie. Unul dintre prietenii mei – un pungaș bătrân de altfel îmi spunea mereu: „Dacă vrei să ţii un secret, ei bine, ţine-l pentru tine.” Eu am păstrat multă vreme unul pentru mine, dar mă împiedica să ajung în ceruri. Și chiar și așa nu cred că voi ajunge în ceruri. Hai, pleacă, Noémie, și lasă-mă să trec. Mișcă-te, odată, Alice, sau Noémie va da fuga după tine. S-a sprijinit în cadru și s-a năpustit spre cei nouă metri, să zicem vreo opt metri mari. Să treacă de farmacie, apoi de spălătorie, apoi de bancă și, gata, ajunge la cutia poștală galbenă. Pe când începea să zâmbească la gândul succesului iminent, privirea i s-a înceţoșat, și-a pierdut cunoștinţa și s-a prăbușit la picioarele unei doamne în pardesiu roșu care a prins-o în braţe cu un ţipăt. Geanta acesteia s-a izbit de trotuar, iar scrisoarea i-a scăpat din mână lui Alice. Farmacista a alergat, a întrebat, a verificat, s-a agitat în vreme ce femeia în pardesiu roșu își aduna lucrurile împrăștiate pe trotuar în poșeta pe care, apoi, a lăsat-o pe jos lângă ea. Rolul ei efemer se încheiase deja, ambulanţa era pe drum, nu mai avea nimic de făcut acolo, s-a ridicat și s-a îndepărtat. I-ar fi plăcut să mai fie de folos, să se mai învârtă încă puţin pe scena accidentului, să-și dea numele brancardierilor care coborau în grabă, dar nu, farmacista se ocupa de tot, ajutată de o femeie disperată care spunea că este infirmiera bolnavei: ţipa, plângea, doamna Gauthier refuzase ferm să fie însoţită, locuia la o aruncătură de băţ, la numărul 33 bis, nu comisese nicio neglijenţă. Femeia rănită fusese suită pe targă. Dragă, de acum nu te mai privește chestiunea asta. Ba da, gândea în timp ce își reluase drumul, ba da, făcuse ceva important. O prinsese pe femeie în cădere, evitând astfel să se lovească la cap. Poate că îi salvase viaţa, cine putea pretinde contrariul? La începutul lui aprilie, vremea se mai îmblânzise la Paris dar aerul, în general, era rece. Aerul în general. De parcă ar exista cu adevărat și dacă da, cum s-ar numi restul? Partea restantă a aerului? Marie-France s-a încruntat, iritată de aceste întrebări fără noimă care îi treceau prin minte ca niște muște care n-aveau nimic mai bun de făcut. Tocmai când salvase viaţa cuiva. Sau poate că se spune suprafaţa aerului? Și-a aranjat pardesiul roșu și și-a înfundat mâinile în buzunare. În dreapta avea cheile și portofelul, iar în stânga o bucată de hârtie groasă despre care nu știa nimic. Buzunarul din stânga era rezervat abonamentului de transport și celor patruzeci și opt de centime pentru pâine. S-a oprit lângă un copac și s-a gândit. Ţinea în mână scrisoarea bietei femei care căzuse. Gândește-te de șapte ori înainte să acţionezi, o pisălogea tatăl ei care, de altfel, nu acţionase niciodată în viaţa lui. De data asta nu trebuia să se gândească de prea multe ori. Scrisul de pe plic era tremurat, iar numele de pe spate, Alice Gauthier, era trecut cu litere mari, la fel de nesigure. Da, era scrisoarea ei. Pusese totul în poșetă și, în graba de a-și aduna actele, portofelul, medicamentele și batistele de hârtie mai înainte să le împrăștie vântul, luase și scrisoarea. Plicul căzuse lângă poșetă, așadar femeia ţinuse scrisoarea în mâna stângă. Pentru asta plecase singură: să pună o scrisoare la cutia poștală.