Trenul ieşi din trepidantul coridor de stânci roşietice, intră în plantaţiile de bananieri, simetrice şi nesfârşite, iar aerul deveni umed şi nu se mai simţi briza mării. Un val de fum sufocant pătrunse pe fereastra vagonului. Pe drumul îngust paralel cu linia ferată erau căruţe cu boi încărcate cu ciorchini verzi. De partea cealaltă a drumului, în spaţii intempestive necultivate, erau birouri cu ventilatoare electrice, campamente din cărămidă roşie şi case de locuit cu scaune şi măsuţe albe pe terase, printre palmieri şi tufe prăfuite de trandafiri.

Era unsprezece dimineaţa şi încă nu începuse căldura. — Mai bine închide geamul, spuse femeia. O să ţi se umple părul de funingine. Fetiţa încercă să-l închidă, însă era înţepenit de rugină. Erau singurii pasageri în vagonul sărăcăcios de clasa a treia. Cum fumul de la locomotivă intra mai departe pe fereastră, fetiţa îşi schimbă locul şi puse acolo singurele obiecte pe care le aduceau: o pungă de plastic cu câte ceva de-ale gurii şi un buchet de flori înfăşurat într-o foaie de ziar. Se aşeză pe bancheta din faţă, departe de fereastră, în dreptul mamei. Amândouă purtau haine cernite, sărăcăcioase. Fetiţa avea doisprezece ani şi era prima oară când călătorea. Femeia părea prea bătrână ca să-i fie mamă, din pricina venelor albăstrii de pe pleoape şi a trupului mic, moale şi fără formă, într-o rochie croită ca o sutană. Stătea cu şira spinării strâns lipită de spătar, ţinând în poală cu amândouă mâinile o geantă de lac scorojit. Avea seninătatea conştiincioasă a fiinţelor obişnuite cu sărăcia. La douăsprezece începu căldura. Trenul se opri zece minute într o haltă în plin câmp, pentru a se aproviziona cu apă. Afară, în liniştea misterioasă a plantaţiilor, umbra avea un contur neted.

Dar aerul stătut din vagon mirosea a piele netăbăcită. Trenul nu mai acceleră. Se opri în două sate asemănătoare, cu case de lemn zugrăvite în culori vii. Femeia îşi înclină capul, moţăind. Fetiţa îşi scoase pantofii. Apoi se duse la toaletă să pună în apă florile moarte. Când se întoarse, mama o aştepta să mănânce, îi dădu o bucată de brânză, o jumătate de plăcintă de porumb şi un pesmet dulce şi şi scoase şi pentru ea din punga de plastic o porţie la fel. Pe când mâncau, trenul trecu foarte încet pe un pod de fier şi nu se opri într un sat asemănător cu cele de dinainte, cu diferenţa că aici era o mulţime adunată în piaţă. Un taraf cânta o melodie veselă în bătaia soarelui arzător. În partea cealaltă a satului, pe un câmp cu pământul crăpat de secetă, se terminau plantaţiile. Femeia se opri din mâncat. — Pune-ţi pantofii, zise. Fetiţa se uită pe geam. Nu văzu nimic altceva decât câmpia pustie pe unde trenul prindea iar viteză, dar băgă în pungă ultima bucăţică de pesmet şi se încălţă repede. Femeia îi întinse pieptenele.

— Piaptănă-te, spuse. Trenul începu să şuiere în vreme ce fetiţa se pieptăna. Femeia îşi şterse sudoarea de pe gât şi-şi îndepărtă cu degetele firimiturile de pe faţă. Când fetiţa sfârşi cu pieptănatul, trenul trecu prin dreptul primelor case dintr-un sat mai mare, însă mai trist decât cele de dinainte. Dacă ai vreo nevoie, du-te acum, zise femeia.

Apoi, chiar dacă mori de sete, să nu bei apă de nicăieri. Mai ales să nu te apuci să plângi. Fetiţa încuviinţă dând din cap. Pe fereastră intra un vânt fierbinte şi uscat, amestecat cu şuieratul locomotivei şi zgomotul vagoanelor. Femeia strânse punga cu restul de mâncare şi o băgă în geantă. Preţ de o clipă, imaginea întreagă a satului, în acea luminoasă zi de marţi din august, străluci în geam. Fetiţa înfăşură florile în ziarul îmbibat în apă, se îndepărtă puţin de fereastră şi se uită ţintă la maică-sa. Ea îi întoarse o privire blândă. Trenul scoase un şuierat şi-şi reduse viteza. După o clipă, se opri. În gară nu era nimeni. De partea cealaltă a străzii, pe trotuarul umbrit de câţiva migdali, era deschisă doar sala de biliard. Satul plutea în arşiţă. Femeia şi fetiţa coborâră din tren, traversară gara pustie, ale cărei dale începeau să se crape împinse de ierburi, şi trecură strada pe partea cu umbră. Era aproape două. La ora aceea, toropit, satul îşi făcea siesta. Prăvăliile, birourile, şcoala comunală se închideau de la unsprezece şi nu mai deschideau până cu puţin înainte de patru, când trenul făcea cale-ntoarsă. Rămâneau deschise doar hotelul din faţa gării, cu bodega şi sala de biliard, şi oficiul telegrafic pe o latură a pieţei. Casele, cele mai multe ridicate după modelul companiei bananiere, aveau uşile încuiate pe dinăuntru şi obloanele trase. În unele era atât de cald, încât locatarii luau prânzul în curte. Alţii puneau un scaun la umbra migdalilor şi-şi făceau siesta aşezaţi în plină stradă.

Căutând mereu să se ferească pe sub migdali, femeia şi fetiţa intrară în sat fără să tulbure siesta. Se duseră drept la casa parohială. Femeia zgârie cu unghia plasa de sârmă de la uşă, aşteptă o clipă şi mai zgârie o dată. Înăuntru zumzăia un ventilator electric. Nu se auzeau paşi. Abia răzbi scârţâitul uşor al unei uşi şi imediat o voce temătoare, foarte aproape de plasa de sârmă: „Cine-i?”. Femeia încercă să vadă prin plasă.