Dar înţelegeţi odată, trebuie neapărat să plec! își depărtă supărat mâinile Platon Ilici. Mă așteaptă bolnavii! Bol-na-vii! E epidemie! Asta nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră? Șeful de staţie își lipi pumnii de cojocul său din blană de bursuc, aplecânduse înainte: 

– Dar cum să nu înţelegem, domnul meu? Cum să nu înţelegem, domnul meu? Trebuie neapărat să plecaţi, domnul meu, înţeleg asta foarte bine. Dar eu nu am cai și până mâine n-o să fie niciunul! – Păi, cum să nu aveţi cai?! exclamă răutăcios Platon Ilici. Și atunci, ce rost mai are staţia dumneavoastră de poștă? 

– Păi, uite de ce, că au plecat toţi caii și nu a mai rămas niciunul, niciunul! repetă mai tare șeful de staţie, de parcă ar fi vorbit cu un surd. Poate spre seară să vină aici, printr-o minune, cei de la poștă. Dar cine poate ști când o să vină?! Platon Ilici își scoase pince-nez-ul și îl fixă pe șeful de staţie de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară: – Dar dumneavoastră înţelegeţi, nene, că acolo mor oameni? Șeful de poștă, strângându-și pumnii, își întinse mâinile spre doctor, de parcă ar fi cerșit. – Dar cum să nu înţelegem, domnul meu? De ce să nu înţelegem și noi? Mor oameni creștini, e nenorocire, cum să nu înţelegem? Dar uitaţi-vă și dumneavoastră pe ferestruică, vedeţi ce se întâmplă! Platon Ilici își puse pince-nez-ul și-și mută automat privirea din ochii săi umflaţi spre fereastra acoperită de promoroacă, prin care era imposibil să se vadă ceva. Afară, ca de obicei, era o zi posomorâtă de iarnă. Doctorul privi pendula gălăgioasă în formă de căsuţă a Babei Iaga 1 : arăta ora două și un sfert. 

– Acum se face trei! dădu nemulţumit din capul său mare, tuns scurt, cu părul ușor încărunţit pe la tâmple. Ora trei! Și acolo începe deja să se însereze, înţelegi tu oare? 

– Dar cum să nu înţeleg, domnul meu, cum să nu înţeleg…, vru să spună din nou șeful de poștă, dar doctorul îl întrerupse ferm: 

– Uite ce-i, nene! Fă-mi rost de cai din pământ, din iarbă verde! Dacă n-o să ajung azi acolo, te trimit în judecată. Pentru sabotaj. Bine-cunoscutul cuvânt acţionă asupra șefului de poștă ca un somnifer. Parcă adormi instantaneu, încetând să mai bolborosească și să se justifice. Trupul lui, ușor îndoit de mijloc, îmbrăcat în scurta de blană, cu pantalonii de velur și cizmele albe de pâslă, înalte, tivite cu piele galbenă, rămase nemișcat în penumbra camerei mari, bine încălzite. Însă soţia lui, care până atunci stătuse liniștită, aplecată asupra andrelelor, într-un colţ îndepărtat, după o draperie de stambă, începu să se agite, aruncă o privire de acolo, își arătă faţa lătăreaţă, inexpresivă. I se făcuse lehamite de doctorul acesta în cele două ore de așteptare în care băuse ceai, mâncase dulceaţă de zmeură și de prune și răsfoise revista Niva de anul trecut.