De mulți ani îmi doream să scriu despre familia Finzi-Contini — despre Micòl și despre Alberto, despre profesorul Ermanno și despre doamna Olga — și despre ceilalți care locuiau sau frecventau, ca mine, casa din Ferrara, de pe bulevardul Ercole I d’Este, cu puțin înainte de izbucnirea ultimului război. Dar abia acum un an, într-o duminică de aprilie a lui 1957, am simțit îndemnul, impulsul de a o face cu adevărat. Era una dintre obișnuitele excursii de la sfârșitul săptămânii. Imediat după prânz mă urcasem împreună cu un grup de prieteni în două automobile și înaintam pe via Aurelia fără o țintă anume. La câțiva kilometri de Santa Marinella, atrași de turnurile castelului medieval, apărute pe neașteptate în stânga noastră, am cotit pe un drumeag de țară și peste câteva clipe rătăceam la întâmplare pe plaja tristă care se întindea la picioarele fortăreței; de altfel, examinată de aproape, era mult mai puțin medievală decât ne promisese de departe, pe șoseaua națională, când o văzusem profilându-se contra luminii peste deșertul albastru, orbitor al Mării Tireniene. Luați pe sus de vânt, cu nisipul în ochi, fără ca măcar să putem vizita castelul pentru că ne lipsea un permis semnat de administrația nu știu cărui institut roman de credit, asurziți de vuietul talazurilor, ne simțeam adânc nemulțumiți și iritați de ideea că am putut ieși din Roma într-o zi care aici, pe țărmul mării, aproape că avea asprimea iernii. De aproape douăzeci de minute ne plimbam în sus și-n jos urmărind linia plajei. Din tot grupul, unica ființă veselă era o fetiță de nouă ani, fiica tinerei perechi care îmi oferise un loc în automobilul său. Electrizată de vânt, de mare, de vârtejurile nebune de nisip, Giannina se lăsa în voia firii ei vesele și expansive. Deși mama încercase s-o oprească, își scosese pantofii și ciorapii. Mergea în întâmpinarea valurilor care luau cu asalt țărmul, lăsându-le să-i ude picioarele până deasupra genunchilor. Avea aerul că se distrează formidabil și, când ne-am urcat din nou în mașină, am văzut trecând prin ochii ei negri, strălucitori, peste obrăjorii proaspeți și înfierbântați, umbra unei sincere păreri de rău. Am ieșit din nou pe via Aurelia și după cinci minute am ajuns la răscrucea de la Cerveteri. Cum se stabilise că ne întoarcem la Roma, eram convins că o s-o luăm drept înainte. În loc de asta, văd că mașina noastră încetinește și tatăl Gianninei scoate brațul afară pe geam. Semnala celeilalte mașini, aflate la circa treizeci de metri, că intenționează să o ia la stânga. Se răzgândise.