Era după cină și-l așteptam pe Pyle la mine acasă, în apartamentul meu din rue Catinat. Îmi spusese: „Voi fi la tine cel mai târziu pe la zece“, de aceea, când am auzit că bate miezul nopţii, n-am mai putut sta locului și am coborât neliniștit în stradă. Pe palierul scării pălăvrăgeau câteva femei bătrâne, cu pantaloni negri. Era prin februarie. Ieșiseră pe-afară pentru că, probabil, nu mai puteau sta în pat din cauza căldurii. Conducătorul unui trishaw¹ pedala alene, îndreptându-se spre malul fluviului. Pe locul unde fuseseră debarcate noile avioane americane se zăreau felinarele aprinse. Pe strada lungă nu se vedea nici urmă de Pyle. S-ar putea, mă gândeam, să fi fost reţinut dintr-un motiv sau altul la legaţia americană, dar, în acest caz, mi-ar fi telefonat cu siguranţă la restaurant – era deosebit de grijuliu în privinţa gesturilor astea mărunte de politeţe. Tocmai mă întorsesem, vrând să urc, când am zărit o fată care aștepta în pragul porţii vecine. Nu-i vedeam faţa, ci numai pantalonii de mătase albă și tunica lungă, înflorată. Știam totuși cine e. Mă așteptase de-atâtea ori, la aceeași oră și în același loc să mă întorc acasă.

Am chemat-o:

– Phuong! În limba ţării, numele ei însemna pasăre Phoenix, deși azi nimic nu mai e fabulos și nimic nu mai renaște din propria-i cenușă. Mi-am dat seama înainte de a-mi răspunde că-l așteaptă pe Pyle.

– Nu a venit. – Je sais. Je t’ai vu seul à la fenêtre.²

– Totuși, dacă vrei, poţi urca să-l aștepţi sus. Va veni curând. – Pot aștepta și aici.