Sobolul muncise din greu toată dimineața, scuturând, de primăvară, mica lui locuință. Întâi cu mătura, apoi cu cârpa; iar la urmă se cocoțase pe scări, pe mese și pe scaune cu o bidinea și o căldare de var și lucrase până ce-și simțise gâtul și ochii plini de praf, iar brațele îi atârnau grele și obosite. Primăvara plutea prin văzduh, deasupra lui, și zvâcnea în adâncul pământului, sub el și împrejurul lui, străbătând până și întunecoasa și micuța-i locuință cu suflul ei de neliniște și dor. Nu e de mirare deci că, deodată, Sobolul, zvârlind jos bidineaua, zise: — La naiba ! Să mă slăbească! Mai dă-o încolo de scuturătură! Și o zbughi din casă, fără să-și pună măcar haina pe el. Parcă-l chema de sus un glas poruncitor, căruia nu i se putea împotrivi. Se îndreptă spre micul tunel ce ducea drept în sus și care, în cazul lui, corespundea drumului pentru trăsuri, presărat cu pietriș, ce-l au animalele cu reședințe mai aproape de soare și de aer. Zgârie, și zgândări, și râcâi, și săpă, și iar săpă, și râcâi, și zgândări, și zgârie, lucrând de zor cu lăbuțele și mormăind către sine: „Mergem sus! Mergem sus!”, până când – zdup! – botul îi răzbi la lumina soarelui, și se pomeni rostogolinduse în iarba caldă a unei poiene mari. „Frumos e!” își zise Sobolul. „E mai frumos decât să văruiești!” Razele soarelui îi cădeau fierbinți pe blană, adieri blânde îi mângâiau fruntea înfierbântată și, după pustnicia în care trăise timp atât de îndelungat, în casa lui de sub pământ, ciripirile vesele ale păsărelelor îi izbeau urechea amorțită ca niște strigăte de bucurie. Se ridică dintr-o săritură pe toate patru picioarele dintr-odată și, pătruns de dragoste de viață și de bucuriile primăverii fără de văruială, își urmă drumul, străbătând poiana, până ajunse la gardul viu care mărginea capătul celălalt. — Oprește-te! îi zise un iepure bătrân, postat în deschizătura gardului. Cincizeci de bani taxa de trecere pe șoseaua particulară! Fu însă dat peste cap într-o secundă de către Sobolul nerăbdător și plin de dispreț, care continuă să țopăie de-a lungul celuilalt hotar al poienei, bătându-și joc de neamurile iepurelui, ce-și scoseseră în grabă căpșoarele din găurile lor să vadă care era obiectul litigiului. — Spanac! le mai trânti el ironic, și dus fu, înainte ca iepurașii să fi putut găsi un răspuns demn și satisfăcător. Începură atunci să se certe între ei. — Ce dobitoc ești! De ce nu i-ai spus…? — De ce nu i-ai spus tu…? — Ar fi trebuit să-i amintești… Și așa mai departe, cum se obișnuiește în asemenea cazuri; dar bineînțeles că era prea târziu, ca întotdeauna.