Sufletul, un pui de pasăre

„O să plouă…” murmuri cu glas stins. Și ce-o să ne facem dacă o să toarne cu găleata? Cu ochii pe jumătate deschiși privești îndelung arborii de ginkgo biloba din fața Prefecturii, de parcă, în orice moment, rafalele de vânt ar prinde forme reale printre ramurile tremurânde, iar picăturile de ploaie, suspendate în fâșii de aer, ar gravita toate, pentru ca mai apoi să fie împroșcate în văzduh, plutind și strălucind ca niște nestemate transparente. Deschizi larg ochii, dar silueta copacilor e mai încețoșată decât atunci când te uitai la ei cu ochii abia deschiși. Oare într-o zi vei avea și tu nevoie de ochelari? În mintea ta, imaginea feței bosumflate a fratelui tău mijlociu – ce poartă o pereche de ochelari cu rame pătrățoase de culoare castanie – dispare brusc, acoperită de strigătele și aplauzele ce se aud dinspre fântâna arteziană. Cândva, fratele tău ți-a spus că vara ochelarii îi alunecă deseori de pe nas, iar pe timpul iernii, dacă intră în casă, lentilele i se aburesc de nu mai poate vedea nimic. Te întrebi în gând dacă ar fi posibil să nu trebuiască să porți ochelari, dacă e posibil ca vederea să nu ți se înrăutățească și mai mult.

Ascultă de vorbă bună și întoarce-te imediat acasă. Scuturi din cap, încercând să nu mai auzi glasul mânios al fratelui tău. Vocea clară și ascuțită a tinerei femei ce ține în mână un microfon sparge difuzoarele din fata fântânii arteziene. Însă tu, așezat pe scările de la intrarea în sala municipală de sport, nu poți vedea fântâna arteziană. Dacă vrei să vezi slujba de comemorare, chiar și de la distanță, ar trebui să intri prin partea dreaptă a clădirii. Dar tu nu te miști, ci, din locul în care te afli, îți ciulești urechile încercând să auzi ce spune tânăra femeie. — Oameni buni! Chiar în acest moment sosesc de la Spitalul Crucea Roșie trupurile neînsuflețite ale iubiților noștri concetățeni. VP - 11 Tânăra femeie începe să cânte imnul național. Urcând spre cer asemenea unui turn masiv, glasurile câtorva mii de demonstranți îl acoperă pe cel al femeii. Cu voce joasă cânți și tu imnul, urmând miile de glasuri ce se înalță cu greu și se prăbușesc intempestiv, ca un pendul. Azi-dimineață, când l-ai întrebat pe Jin-su, prietenul tău, mai mare decât tine, câte cadavre au fost aduse de la Spitalul Crucea Roșie, el ți-a răspuns, zgârcit la vorbă, „să tot fie vreo treizeci”.

În timp ce în depărtare ecoul refrenului greoi se va înălța și va coborî fără încetare, vreo treizeci de coșciuge vor fi descărcate, unul câte unul, din camion. O să fie așezate lângă alte douăzeci și opt, pe care tu și ceilalți camarazi le-ați înșirat azi-dimineață între sala de sport și fântâna arteziană. Pentru douăzeci și șase din cei optzeci și trei de morți depuși în sala municipală de sport nu a fost ținută slujba comună de comemorare. Ieriseară au venit două familii și, după ce au identificat cadavrele, alți doi morți au fost puși în coșciuge, în mare grabă. Așa s-au făcut douăzeci și opt. După ce ai notat într-un carnet numele celor morți și numărul de pe fiecare coșciug, ai adăugat într-o lungă paranteză „slujba comună numărul 3” – te rugase Jin-su să ții o evidență foarte strictă, ca să nu se repete de două ori o slujbă pentru același mort. Ai fi vrut și tu să te duci la comemorare, dar tot el ți-a spus să rămâi în sala de sport. — Să fii atent… În timpul slujbei, s-ar putea să vină careva aici, să-și caute vreo rudă. Toți ceilalți cu care lucrai – fete și băieți mai mari decât tine – plecaseră deja să asiste la slujbă.

După ce nopți la rând stătuseră de priveghi în fața coșciugelor, rudele celor morți mergeau acum în urma lor, având o fundă neagră prinsă în dreptul inimii și călcând cu pași lenți și greoi, de parcă ar fi fost niște sperie-ciori umplute cu nisip sau cârpe. Eun-sook rămăsese ultima și când i-ai spus „E în regulă, mergi degrabă împreună cu ceilalți”, fata a început să râdă, lăsând să i se vadă un dinte strâmb, încălecat peste un altul. Din pricina acelui dinte, arăta ca o ștrengăriță pusă pe șotii chiar și în situațiile când era nevoită să râdă nervos. — Bine, atunci mă duc să văd doar începutul și apoi mă întorc numaidecât. VP - 12 Rămas singur, te așezi pe scările de la intrarea în sala de sport, sprijinindu-ți pe genunchi carnetul cu niște coperți improvizate dintr-o bucată de carton de culoare neagră. Răceala scărilor de ciment se strecoară pe sub pantalonii tăi de trening albastru-deschis. Înfrigurat, ți-ai încrucișat brațele peste piept, doar după ce ți-ai închis până la gât nasturii bluzonului pentru practica militară1 pe care ți l-ai pus peste geaca de trening. În timp ce fredonezi imnul național, brusc te oprești la versul „Trandafirul de Sharon și cei trei mii de ri acoperiți de magnifici munți și râuri”2 . Hwaryeo gangsan îți aduce aminte de ideograma pentru ryeo3 pe care ai învățat-o la ora de caractere chinezești. Acum nu te mai simți în stare să o scrii cum trebuie, căci e compusă din neobișnuit de multe trăsături. Oare ce-o însemna?

„Munți și râuri unde florile sunt splendide”? Sau poate „munții și râurile splendide ca niște flori”? În mintea ta, peste imaginea ideogramei se suprapun tulpinile florilor de nalbă din curtea casei părintești care, pe timpul verii, cresc mai înalte decât tine. Sunt tulpini lungi și drepte în vârful cărora se deschid flori albe, mari și rotunde, ca niște discuri decupate din cârpe. Închizi pleoapele, vrând să le schițezi cât mai clar în mintea ta. Apoi, deschizi ușor ochii: unduindu-se în vânt, arborii de ginkgo biloba sunt tot acolo, în fața Prefecturii, iar cerul încă nu a slobozit spre pământ nici măcar o singură picătură de ploaie.