Îl văd pe tatăl meu cu lopata aceea. Pe față îi curg lacrimi. Un suspin oribil, gutural, își croiește drum din adâncul plămânilor lui și-i iese printre buze. Ridică lopata și o înfige în pământ. Lama cazmalei intră în pământul reavăn ca într-o bucată udă de carne. Am optsprezece ani și asta este cea mai vie amintire despre tatăl meu – el, în pădure, cu lopata aceea. El nu știe că-l urmăresc. Stau ascuns în spatele unui copac, în timp ce el sapă. O face cu furie, de parcă pământul l-ar fi înfuriat, l-ar fi supărat, și acum ar vrea să se răzbune. 

Nu l-am mai văzut pe tatăl meu plângând până acum – nici atunci când a murit tatăl lui, nici când mama a fugit de-acasă și ne-a părăsit, nici când a auzit prima oară despre ce i s-a întâmplat surorii mele, Camille. Dar acum plânge. Plânge fără nicio rușine. Lacrimile i se rostogolesc pe față, curg liber. Suspinele se lovesc de copacii din jur. E prima oară când îl spionez în felul ăsta. În majoritatea sâmbetelor spune că merge la pescuit, dar eu nu l-am crezut niciodată. Cred c-am știut dintotdeauna că locul ăsta, locul ăsta oribil este destinația lui secretă. Pentru că uneori și eu veneam aici. Stau în spatele copacului și-l urmăresc. Aveam să mai fac asta de încă opt ori. Niciodată nu l-am întrerupt. Nu m-am arătat niciodată. Cred că el nu știe că sunt acolo. Și apoi, într-o zi, în timp ce se îndrepta spre mașină, tatăl meu s-a uitat la mine cu ochii uscați și mi-a spus: 

— Astăzi, nu, Paul. Astăzi, mă duc singur. L-am petrecut cu privirea în timp ce mașina se îndepărta. 

S-a dus în pădurea aceea pentru ultima dată. Aproape douăzeci de ani mai târziu, pe patul de moarte, tatăl meu m-a luat de mână. Era sub influența medicamentelor. Mâinile lui erau aspre și bătătorite. Le-a folosit toată viața – chiar și în anii aceia îndepărtați, în țara aceea care nu mai există. Are genul acela de piele ce pare arsă de soare și bătută de vânturi, dură, aspră, ca o carapace de broască țestoasă. A avut dureri foarte mari, dar n-a vărsat nicio lacrimă. 

A închis ochii și le-a suportat. Tatăl meu m-a făcut întotdeauna să mă simt în siguranță, chiar și acum, chiar dacă acum sunt adult și am și eu la rândul meu un copil. În urmă cu trei luni, pe vremea când era încă în putere, am fost împreună într-un bar. Acolo a început o bătaie. Tatăl meu s-a așezat în fața mea. Gata să pocnească pe oricine s-ar fi apropiat prea mult de mine. Încă. Așa stăteau lucrurile. Mă uitam la el, cum zăcea în pat. Mă gândeam la zilele acelea petrecute în pădure. Mă gândeam cum săpa, cum într-un final s-a oprit, cum cred c-a renunțat după ce mama ne-a părăsit. — Paul? Tatăl meu deveni brusc agitat. Aș fi vrut să-l implor să nu moară, dar n-ar fi fost corect din partea mea. Am mai fost aici. Nu se mai făcea bine, pentru nimeni. 

— E în regulă, tată, i-am spus. Totul o să fie bine. Nu s-a liniștit. A încercat să se ridice în capul oaselor. Am vrut să-l ajut, dar m-a dat la o parte. S-a uitat adânc în ochii mei, și am văzut claritatea, sau poate că ăsta este unul dintre lucrurile pe care ne place să le credem când se apropie sfârșitul. O liniște finală, falsă. O lacrimă i-a scăpat de sub pleoape. Am urmărit-o prelingându-se ușor, în jos, pe obraz. 

— Paul, mi-a spus tatăl meu, cu un puternic accent rusesc. Trebuie s-o găsim. 

— O s-o găsim, tată. S-a uitat din nou la fața mea. Am dat din cap, asigurându-l. Dar nu cred că voia să se asigure. Cred că, pentru prima oară, căuta o urmă de vinovăție. 

— Știai? m-a întrebat el, cu o voce aproape stinsă. Am simțit că tot trupul îmi este străbătut de un fior, dar n-am clipit, nu mi-am ferit privirea. M-am întrebat ce vede, ce crede. Dar naveam să știu niciodată. Pentru că atunci, chiar atunci, tatăl meu a închis ochii și a murit.