CARTEA ÎNTÎI

Dirk Struan ieşi pe puntea dunetei navei amiral Vengeance şi se îndreptă cu paşi mari spre pasarelă. Nava de linie cu 74 de tunuri era ancorată la jumătate de milă de insulă. Era înconjurată de restul navelor de război ale flotei, de navele ce transportaseră trupe ale corpului expediţionar, de nave de comerţ şi cliperele opiului ale negustorilor care făceau negoţ cu China. Era în zori, o zi de marţi, ceţoasă şi rece, 26 ianuarie 1841. În vreme ce traversa puntea principală, Struan aruncă o privire spre ţărm şi simţi cum îl prinde un fel de emoţie. Războiul cu China decursese aşa cum plănuise el, victoria se desăvîrşise aşa cum prezisese. Fructul victoriei – insula – era exact ceea ce jinduise vreme de douăzeci de ani. Iar acum se îndrepta spre ţărm pentru a participa la formalităţile de luare în stăpînire, pentru a fi martor al actului prin care o insulă chinezească devenea un giuvaier al coroanei Maiestăţii sale britanice, regina Victoria. Insula se numea Hong Kong. Treizeci de mile pătrate de ţinut muntos, numai piatră, în dreptul buzei nordice a estuarului uriaşului fluviu Pearl, din sudul Chinei.

La o mie de iarzi de continent. Neospitalieră. Nefertilă. Nelocuită, dacă nu se lua în seamă o mică aşezare de pescari pe ţărmul sudic. Plasată exact în drumul monstruoaselor uragane care se năpusteau în fiecare an din largul Pacificului. Mărginită la est şi la vest de primejdioase bancuri de nisip şi recifuri. Nefolositoare chiar şi mandarinului – cum se numea orice reprezentant al împăratului Chinei – în provincia căruia se nimerise. Dar Hong Kong-ul avea cea mai mare radă din lume. Şi era primul pas al lui Struan în China. — Atenţie! strigă tînărul ofiţer de cart către marinarul strîns într-o tunică stacojie. Barca cea mare a domnului Struan la scara centrală!

— 'Nţeles, sir! Marinarul se aplecă peste copastie şi repetă ordinul. — Într-o secundă, sir! spuse ofiţerul, încercînd să-şi stăpînească teama pe care i-o trezea acest prinţ al negoţului ce devenise legendă în mările Chinei.

— Nici o grabă, flăcăule. Struan era un uriaş, cu faţa bătucită de o mie de furtuni. Redingota albastră se încheia cu nasturi de argint, iar pantalonii albi, bine mulaţi, erau vîrîţi neglijent în nişte cizme marinăreşti. Era înarmat cum se obişnuia: un cuţit într-o teacă la spate şi altul la cizma dreaptă. Avea patruzeci şi trei de ani, părul roşcat şi nişte ochi verzi ca smaraldul.

— O zi pe cinste, mai adăugă el.

— Da, sir. Struan coborî pasarela, sări la prova bărcii sale şi-i zîmbi mai tînărului său frate vitreg Robb, ce se aşezase la mijlocul ambarcaţiei.

— Am cam întîrziat, îi spuse Robb forţînd un zîmbet.

— Mda, excelenţa sa şi amiralul cam aveau chef de vorbă. Struan se uită fix o clipă spre insulă, apoi îi făcu semn boţmanului: 4

— Mola! Spre ţărm, domnule McKay.

— 'Ţeles, sir.

— În fine, am reuşit, Tai-Pan? îi spuse Robb. În chineză Tai-Pan însemna şef suprem. Fiecare companie, sau armată, flotă ori ţară are numai un singur astfel de conducător, cel ce deţine adevărata putere.

— Mda! făcu Struan. Era Tai-Pan al Nobilei Case.