Primul pumn m-a lăsat amețit. Al doilea m-a doborât la pământ. Acolo am primit o serie de lovituri pentru câteva minute. Am încercat să mă ghemuiesc și să-mi acopăr capul cât am putut. Unul dintre ei a strigat amuzat: ─ Chiar știi cum să iei pumni. Când au obosit au plecat la fel cum au venit, mergând calm, râzând. Mulțimea sa dizolvat imediat și când am deschis ochii totul părea atât de normal în jurul meu, ca și cum nu se întâmplase nimic. Fiecare deținut cu treaba lui. Legea tăcerii. Nu era prima dată. M-au lovit peste urmele bătăilor anterioare, peste vânătăile de culori din întreaga gamă și în toate stadiile de evoluție. Într-una dintre bătăi, o lovitură la ochi, m-a lăsat cu vedere încețoșată pentru câteva zile, dar m-am recuperat. Timp de două zile am fost convins că voi rămâne orb tot restul vieții. Teama a fost mai înfricoșătoare decât dauna în sine. Într-alta m-au lovit la ureche și am fost amețit o săptămână.

De asemenea, aveam coaste lovite, nu știam dacă rupte, și dureri de toate felurile, în tot corpul. Îmi amintea de tinerețe când eram un nemernic și aproape în fiecare zi mă băteam cu cineva. Am învățat că protejarea capului era fundamentală. Restul se vindeca; mai bine sau mai rău, dar se vindeca. Cel mai înspăimântător în toate astea, cel mai umilitor era să văd cum gardienii închisorii erau spectatori, de la depărtare, în multe dintre aceste bătăi. Ba chiar și râdeau și puneau pariuri. Pe ce? Nu știam, pentru că singurul lucru pe care puteam să-l fac era să simt loviturile care îmi doream să se termine cât mai curând posibil. Poate că pariau dacă era bătaia care o să mă omoare. Am încercat să mă ridic, dar o durere ascuțită în piept m-a oprit. Acolo, pe jos, în coridor, în genunchi, încercam să deschid gura cât mai mare să trag cantitatea maximă de aer pentru a ameliora sentimentul de sufocare, de leșin. Mă concentram să respir încet și profund, dar nu puteam. Mi-a luat un timp să-mi reduc bătăile inimii și să respir relativ normal. Cu un efort imens m-am ridicat și bălăngănindu-mă, sprijinindu-mă de pereți, ferindu-mă de ceilalți deținuți care mă ignorau, am ajuns la celulă. La cea care era a mea și a încă patruzeci de oameni.