– Nu-mi amintesc de locul în care mă aflam și nici ce anume făceam în momentul în care mi-a ajuns la urechi vestea morții tatei.

– Bine. Vrei să explorăm acest aspect? M-am uitat la Theresa, care ședea pe scaunul ei de piele, cu spătar curbat. Îmi amintea de pârșul somnoros de la ceaiul din Alice în Țara Minunilor, sau de unul dintre amicii lui rozători. Clipea des în spatele micilor ei ochelari rotunzi și își ținea tot timpul buzele strânse. Avea picioare frumoase sub fusta de tweed care îi venea până la genunchi și avea și păr ca lumea. Mi-am spus că putea fi frumușică dacă voia, însă știam că nu-și dorea decât să pară inteligentă.

– Electra? Iar te pierd. – Da, scuze, eram cu mintea în altă parte. – Te gândeai la sentimentele pe care le nutreai atunci când a murit tatăl tău? Cum nu-i puteam spune exact ce gândeam, am dat din cap cu toată convingerea.

– Da. – Și? – Chiar nu-mi amintesc. Îmi pare rău. – Electra, moartea lui pare să te înfurie. De ce erai furioasă? – Nu sunt… nu eram. Adică, sincer vorbind, nu-mi amintesc.

– Nu-ți amintești ce ai simțit în acel moment?

– Nu. – Bine. Am văzut că nota ceva în carnețel, probabil din categoria refuză să se confrunte cu moartea tatălui. Asta îmi spusese ultimul psihiatru, iar eu chiar nu aveam nici o problemă legată de asta. Așa cum învățasem de-a lungul anilor, celorlalți le plăcea să găsească un motiv pentru care eram varză și să țină cu dinții de el, întocmai ca un șoarece de bucata de brânză, și să ciugulească din mine până când cădeam de acord cu ei și aberam doar ca să fie ei fericiți.

– Și față de Mitch ce simți? Cuvintele pe care le-aș fi rostit ca să-l caracterizez pe fostul meu iubit ar fi făcuto pe Theresa să pună mâna pe telefon și să alerteze poliția în legătură cu o nebună aflată în libertate, care voia să castreze unul dintre cele mai celebre staruri rock din lume. În schimb, am zâmbit dulce.