n dimineaţa în care a venit rândul ultimei fiice a familiei Lisbon să se sinucidă

– Mary, acum, şi o făcuse cu somnifere, ca Therese – cei doi paramedici au ajuns în faţa casei ştiind precis unde se află sertarul de cuţite, soba cu gaz şi grinda de la subsol de care se putea lega o funie. Au coborât din ambulanţă, mişcându-se, ca de obicei, mult prea încet, ziceam noi, iar cel gras a spus cu voce şoptită: — Nu suntem la televizor, oameni bum, mai repede de-atât nu mergem. De-abia căra respiratorul şi unitatea cardiacă pe lângă tufişurile ce deveniseră monstruoase şi peste peluza netunsă, care cu treisprezece luni în urmă, când începuseră nenorocirile, fusese imaculată şi domesticită. Ceciha, cea mai nevârstnică, de numai treisprezece ani, făcuse cea dintâi pasul şi-şi tăiase venele, ca un stoic, în cada cu apă, iar când au găsit-o plutind în lacul trandafiriu, cu ochii galbeni ai cuiva posedat de diavol şi micul trup emanând un miros de femeie matură, parame-dicii au fost atât de înspăimântaţi de seninătatea ei, că au rămas locului, hipnotizaţi. Dar apoi doamna Lisbon s-a năpustit înăuntru, ţipând, iar realitatea acelei încăperi şi-a cerut din nou drepturile: sânge pe covoraşul de baie şi briciul domnului Lisbon scufundat în vasul de toaletă, marmorând apa. Paramedicii au scos-o pe Cecilia din apa caldă, care-i accelera hemoragia, şi i-au strâns braţul cu un garou. Părul ud îi atârna pe spate şi extremităţile i se învineţiseră deja. N-a spus un cuvânt, dar când i-au dat mâinile în lături au găsit chipul laminat al Fecioarei Măria, strâns la pieptul ei înmugurit. Asta se petrecea în iunie, luna musculiţelor de baltă, când în fiecare an oraşul nostru e îngropat sub strânsura acestor insecte efemere. Ridi-cându-se puzderii din algele lacului poluat, ele se pornesc să întunece ferestrele, îmbracă maşinile şi felinarele, pavează docurile municipale şi decorează cu ghirlande greementul bărcilor cu pânze, la fel de fiecare dată, ca o pleavă zburătoare brună şi omniprezentă. Doamna Scheer, care locuieşte mai jos pe stradă, ne-a povestit cum a văzut-o pe Cecilia în ziua dinaintea celei în care încercase să-şi curme zilele. Stătea lângă bordură, îmbrăcată cu acea străveche rochie de mireasă cu tivul retezat pe care-o purta tot timpul, contemplând un Thunderbird împachetat în mus-culiţe.