CAPITOLUL 1

Ploaia a început să cadă mărunt încă de la primele ore ale dimineții, transformând pământul într-o mlaștină cleioasă. Picăturile răpăie pe țiglele acoperișurilor și pe balcoanele unde, de obicei, femeile întind rufe trăgând cu ochii la bărbații care forfotesc pe străzile de dedesubt. Ca într-o cadență tainică, stropii de apă bat darabana pe faianța verde a moscheii Chaouia, pe cele patru mere de aur și pe semiluna ce împodobește minaretul ei înalt. De atâta ploaie, zidurile ce înconjoară palatul par stropite cu pete întunecate, ca de sânge. Meșteșugarii, cu pelerinele lipite pe trupuri, stau și se holbează la bulumacii masivi de cedru ai porții principale, acum îmbibați cu apă și stropiți cu noroi. Nimeni nu se gândește să apere lemnul de ploaie. E vremea când gălbenelele încep să acopere dealurile roșiatice ca un covor de zăpadă portocalie, iar în grădinile orașului, smochinele prind a se umfla pe crengi.

La un continent distanță, regele francez e prins într-o serie de proiecte extravagante pentru palatul și grădinile lui de la Versailles. Sultanul Moulai Ismail, împărat al Marocului, și-a declarat intenția de a construi un palat pe lângă care acest Versailles să arate ca o cocioabă. Zidurile lui se vor întinde de aici, de la Meknes, cale de vreo cinci sute de kilometri, peste Atlasul Mijlociu, până la Marrakech! Prima etapă – Dar Kbira, cu cele douăsprezece pavilioane înconjurate de turnuri, cuprinzând moschei și hamame, curți interioare și grădini, bucătării, cazărmi și koubba – este aproape finalizată.

Bab al-Raïs³, principala poartă a complexului, urmează să fie inaugurată chiar mâine. Guvernatori de provincii din toate părțile imperiului au sosit special pentru acest eveniment, aducând cu ei daruri de preț – sclavi, veșminte țesute cu fir de aur, orologii franțuzești și sfeșnice de argint. La noapte, Ismail plănuiește să ucidă un lup cu mâna lui, să-i înfigă craniul în zid, iar leșul să i-l îngroape sub poartă. Dar cum oare să facă asta, când poarta – simbol al acestui grandios edificiu – nu e încă gata? Și cum va reacționa sultanul, văzând că planurile îi sunt zădărnicite? Cel puțin unul dintre meșteșugari are toate motivele să se teamă pentru capul lui. Dincolo de poartă, un grup de sclavi europeni trudesc din greu, cocoțați pe zidurile exterioare, reparând o gaură imensă, care s-a format peste noapte. Construcția mustește de apă; probabil că nisipul și varul n-au fost bine amestecate, iar acum ploaia a făcut ca zidul să amenințe să se prăbușească în orice clipă. Nu-i nici o îndoială că sclavii se muncesc în zadar și că, până la urmă, tot vor sfârși prin a fi biciuiți, dacă nu și mai rău.