Voi începe cu copacul. Pentru că totul începe şi se termină cu copacul. Copacul este cel mai înalt. A fost plantat cu mult înaintea celorlalți. Nu ştiu exact cât de bătrân este. Poate are trei–patru sute de ani. Este străvechi şi puternic. A îndurat furtuni cumplite, s-a ținut bine în fața vântului dezlănțuit. Nu-i este frică. Copacul nu este precum ceilalți. Are un ritm al lui. Primăvara începe mai târziu pentru el, în timp ce toți ceilalți înfloresc deja. Cum vine sfârşitul lui aprilie, dau uşurel noile frunze ovale, numai pe crengile de deasupra şi de la mijloc. În rest, pare uscat. Noduros, cenuşiu şi uscat. Îi place să se prefacă mort. Aşa de deştept este. Apoi, deodată, ca după o explozie, înfloresc toți mugurii. Iar copacul triumfă cu coroana lui verde-pal. Nu mă observă nimeni când sunt aici, sus. Nu mă deranjează liniştea. Nu e linişte, de fapt, pentru că o umplu aşa de multe sunete slabe.

Foşnetul frunzelor. Geamătul vântului. Bâzâitul unei albine. Cântecul cicadelor. Fluturarea aripilor unei păsări. Când vine vremea mistralului şi se năpusteşte prin vale, miile de crengi care foşnesc se confundă cu marea. Aici veneam să mă joc. Acesta era regatul meu. Spun povestea aceasta acum, o dată, ca să nu trebuiască s-o spun iar. Nu mă pricep la cuvinte, fie ele rostite sau aşternute pe hârtie. Când voi termina, voi ascunde aceste cuvinte. Undeva unde nu le va mai găsi nimeni. Nu ştie nimeni. Nu va şti nimeni. N-am spus-o niciodată.

O voi scrie şi nu o voi arăta niciodată. Povestea va rămâne pe paginile acestea, ca o prizonieră. – Aşa o ține de două săptămâni, spune apaticul şofer de taxi. Ploaia cade abundent, asemenea unei perdele de argint, şuieră, împuținează lumina zilei. E abia zece dimineața, dar lui Linden i se pare că este un amurg care scânteiază umed. Şoferul de taxi spune că vrea să se mute definitiv, să fugă din Paris, să se ducă după soare, să se întoarcă în Martinica cea înmiresmată, locul său de baştină. În timp ce maşina lasă în urmă aeroportul Charles de Gaulle şi se târăşte pe autostrada blocată şi pe şoseaua de centură, Linden nu poate să nu-i dea dreptate. Suburbiile îmbibate cu apă sunt deprimante, contururi îngrămădite de cuburi greoaie cu firme luminoase stridente care pâlpâie prin burniță. Îi spune şoferului să pornească radioul, iar omul îi laudă franceza, perfectă „pentru un american“. Linden zâmbeşte larg. I se întâmplă ori de câte ori se întoarce la Paris. Răspunde că este franco-american, că s-a născut în Franța, dintr-un tată francez şi o mamă americancă, şi vorbeşte amândouă limbile fluent, fără accent. „Ce zici de treaba asta, ei?“ Şoferul chicoteşte, îşi face de lucru cu radioul – „mă rog, monsieur chiar pare american, nu? Înalt, atletic, cu blugi, pantofi sport, nu ca parizienii, cu costumele şi cravatele acelea fistichii“. La ştiri se vorbeşte doar despre Sena.

Linden ascultă, în timp ce ştergătoarele de parbriz scârțâie şi aruncă pârâiaşe într-o bătălie fără sfârşit. Fluviul se tot umflă de cinci zile, începând cu 15 ianuarie, şi se loveşte de gleznele zuavului. Linden ştie că uriaşa statuie de piatră a unui soldat colonial aşezată chiar sub pont de l’Alma indică nivelul fluviului. În 1910, în timpul revărsării uriaşe care a inundat oraşul, apa urcase până la umerii zuavului. Şoferul răsuflă: „N-ai cum să împiedici revărsarea unui fluviu, n-are rost să te lupți cu natura. Oamenii trebuie să înceteze să mai strice natura; toate acestea sunt felul ei de a se răzbuna pe noi“. Pe când maşina se urneşte prin circulația înceată şi ploaia neîndurătoare loveşte pe plafonul maşinii, Linden îşi aminteşte de e-mailul pe care i l-au trimis de la hotel marți