Titlu Vara noastră de demult

Autor Roxanne Veletzos
Categorie Ficțiune
Subcategorie Cărți de dragoste

roxanne-veletzos-vara-noastra-de-demult-pdf

Când troncănitul tramvaielor de pe străzile Budapestei s-a domolit, iar pietonii grăbiți au început să fie din ce în ce mai rari, Eva César s-a sprijinit de pielea răcoroasă cu care erau capitonate scaunele mașinii de oraș a tatălui ei și a oftat lung și adânc. Peste două ore, avea să se afle pe proprietatea de la țară a familiei sale din Sopron, fără nimic altceva de făcut decât să se bucure de soarele atât de necesar, să savureze bucatele glorioase ale Dorei și să se apuce (în sfârșit!) de cele trei cărți de biologie pe care le ascunsese în valiză sub straturi de haine, ca pe niște cutii cu bomboane de ciocolată furate. Fusese o primăvară exasperantă, plină de petreceri și cine nesfârșite în oraș, și avusese de scris un adevărat fluviu de bilete de mulțumire pentru cadourile sosite, în pachete elaborate, pentru viitoarea ei nuntă. Îl despachetase totuși pe fiecare dintre ele, prefăcându-se încântată, deși în sinea ei era enervată că, în condițiile în care Europa era în plin război, se presupunea că ea ar fi trebuit să primească cadouri atât de fastuoase. Un șir nesfârșit de bibelouri, inele de cristal pentru șervete, vaze de sticlă colorată suficient de mari ca să încapă în ele toate buchetele de flori din Budapesta la un loc. Toate, își imagina ea, aveau să fie depozitate undeva într-o cămară după nuntă, adunând praf. Nu i-ar fi folosit prea mult în noua ei viață cu Eduard. Planificarea nunții în sine se asemăna mai degrabă cu negocierea unui tratat de pace, reducând la zero momentele pe care le-ar fi putut păstra pentru lectură. Chiar și probele de rochii (toate cele șase) ajunsese să le considere ca pe o vizită săptămânală la dentist. La ultima programare, făcuse tot ce îi stătuse în putință să nu se aplece, să nu bată din picior și să nu lovească micile muște care păreau captivate de inflorescențele de tul și dantelă de pe umerii ei. Avusese un impuls copleșitor de a trece pe lângă croitoreasa care îi zăbovea la picioare și de a fugi. Oare femeia asta cu gura plină de ace și concentrarea unui matematician nu înțelegea ce se întâmpla în afara pereților cu lambriuri din lemn de trandafir ai atelierului ei? Nu știa că, în timp ce ea insista ca fiecare perlă de pe trena de un metru și jumătate să fie prinsă la intervale exacte, oamenii se chinuiau prin tranșee fără cizme adecvate, murind pe capete în nămeții Rusiei? Apoi, zărise un ziar recent, împăturit în trei pe măsuța joasă de lângă canapeaua presărată cu modele și suluri de mătase, și își dăduse seama că, desigur, femeia știa exact ce se întâmpla.