Franturi din ea Karin Slaughter descarca gratis PDF.

Ani la rând, chiar și atunci când îl iubise, o parte din ființa ei îl detestase în acel mod copilăresc în care urăști ceva ce nu poți controla. Era căpos, neghiob și chipeș, trăsături care îi acopereau o mulțime a dracului de mare de greșeli pe care se încăpățâna să le repete iar și iar, la nesfârșit, pentru că de ce să încerci greșeli noi, atunci când cele vechi funcționează atât de bine în favoarea ta? Oh, și era și fermecător! Asta era problema! O fermeca. O scotea din minți. Apoi o fermeca din nou, astfel încât, sărmana, habar nu avea dacă el era șarpele sau ea era șarpele, iar el îmblânzitorul. Așa că el se lăsase în voia farmecului și a furiei lui, și rănise oameni și apoi găsise lucruri noi care îi stârniseră interesul, lăsându-le pe cele vechi și stricate în urmă. Apoi, dintr-odată, farmecul lui încetase să își mai facă efectul. Un troleibuz desprins de la fir. Un tren fără conductor. Greșeli care nu puteau fi iertate și, în cele din urmă, aceeași greșeală, săvârșită a doua oară, imposibil de trecut cu vederea, iar a treia oară, cu consecințe grave, o viață curmată, urmată de o condamnare la moarte, care – aproape – dusese la pierderea unei alte vieți, a ei. Cum de putea să mai iubească pe cineva care încercase să o distrugă? Când fusese cu el – și categoric fusese cu el în timpul îndelungatei sale căderi în dizgrație –, se revoltaseră împreună împotriva sistemului. A azilurilor. A departamentelor de urgență. A țicniților. A balamucului. A spitalului de psihiatrie. A mizeriei. A personalului care își neglija pacienții. A îngrijitorilor care legau prea strâns cămășile de forță. A asistentelor care priveau în altă parte. A medicilor care dozau medicamentele. A urinei de pe etaj. A fecalelor de pe pereți. A deținuților, a celorlalți prizonieri care batjocoreau, doreau, rupeau în bătaie, mușcau. Scânteia furiei, nu nedreptatea, era ceea ce îl stârnea cel mai mult. Apariția unei noi cauze. Șansa de a anihila. Jocul periculos. Amenințarea violenței. Speranța de a căpăta faimă. Numele lor, rostite de toți. Faptele lor bune pe buzele elevilor cărora li se preda lecția schimbării, a pocăinței. Un penny, un cent, zece cenți, douăzeci și cinci de cenți, o bancnotă de un dolar... Ceea ce ascunsese această femeie, singurul păcat pe care nu îl putuse mărturisi niciodată, era că ea aprinsese prima scânteie. Căci crezuse întotdeauna – cu încrâncenare și din toată inima – că singura modalitate de a schimba lumea era prin a o distruge.

20 august 2018 

— Andrea! A strigat-o mama, apoi, ca o concesie față de o cerere făcută de aproximativ o mie de ori, a mai îndulcit-o puțin: Andy...

— Mamă...

— Lasă-mă să vorbesc, draga mea! Laura a făcut o scurtă pauză, apoi a continuat: Te rog! Andy a încuviințat cu o mișcare din cap, pregătinduse pentru previzibila cicăleală. Oficial, de azi avea treizeci și unu de ani, iar viața ei bătea pasul pe loc. Trebuia să înceapă să ia decizii mai degrabă decât să lase viața să hotărască în locul ei.

— E vina mea! a zis Laura. Andy a simțit cum buzele ei crăpate se cască a uimire.

— Ce anume este vina ta?

— Faptul că ești aici. Prinsă aici. Andy și-a întins brațele în lături, făcând un semn larg către restaurantul în care se aflau.

— Aici, la Rise-n-Dine?

Ochii mamei s-au îndreptat de la creștetul capului lui Andy către mâinile acesteia, care au fluturat neliniștite înapoi, la masă. Păr șaten murdar, prins într-o coadă de cal neglijentă. Cercuri întunecate sub ochii obosiți. Unghii roase până în carne. Oase ale încheieturilor ieșite în afară, asemenea unor promontorii. Piele, în mod normal palidă, care căpătase culoarea lichidului seminal. În lunga ei listă de defecte, felul în care se prezenta uniforma de lucru nici măcar nu figura. Costumul bleumarin atârna pe Andy ca un sac de hârtie. Ecusonul argintiu, cusut pe buzunarul de la piept, era rigid și reprezenta palmierii Belle Isle, mărginiți de cuvintele DISPECERATUL POLIȚIEI. Semăna și nu prea cu ecusonul unui polițist. Ca și cum ar fi fost cel adevărat, dar nu chiar. Cinci nopți pe săptămână, Andy stătea într-o cameră întunecoasă și umedă, alături de alte patru femei, și răspundea la apelurile 911, verificând plăcuțe de înmatriculare și permise de conducere din baza de date și atribuind numere de ordine cazurilor. Apoi, pe la șase dimineața, se întorcea în casa mamei sale, unde își petrecea dormind cea mai parte a timpului când ar fi trebuit să fie trează. — Nu ar fi trebuit niciodată să te las să te întorci aici. Andy a închis gura și a plecat ochii, ațintindu-i asupra ultimelor fărâmițe de ouă din farfurie. — Fetița mea dulce! Laura a întins mâna peste masă, așteptând ca fiica ei să ridice privirea. — Te-am îndepărtat de viață. Mi-a fost frică și am fost egoistă. În ochii mamei și-au făcut loc lacrimi. — Nu ar fi trebuit să am atât de multă nevoie de tine! Nu ar fi trebuit să îți cer atâtea! Andy a clătinat din cap, apoi a început să se holbeze din nou la farfurie. — Draga mea... Andy a continuat să clatine din cap pentru că alternativa era să vorbească și, dacă vorbea, ar fi trebuit să spună adevărul. Mama nu o rugase să facă nimic. Cu trei ani în urmă, Andy se îndrepta spre rahatul ei de apartament, confort redus, situat în East Side, undeva la etajul al patrulea, înspăimântată la gândul de a petrece o altă noapte în chichineața cu un singur dormitor pe care o împărțea cu alte trei fete, niciuna pe care să o îndrăgească în mod deosebit, toate fiind mai tinere, mai frumoase și mai realizate, când o sunase Laura. „Cancer de sân”, spusese mama, fără să șoptească și nici să o menajeze în vreun fel anume, ci spunând lucrurile pe șleau, cu obișnuitul ei calm. „Gradul trei. Chirurgul va îndepărta tumora, apoi va face biopsia ganglionilor limfatici pentru a evalua...”

Laura continuase, adăugând și mai multe informații și detaliind ce avea să vină, cu o detașare științifică aproape, care o făcuse pe Andy să se piardă, abilitățile acesteia de procesare a limbajului evaporându-se pe moment. Auzise cuvântul „sân” mai des decât „cancer” și se gândise instantaneu la pieptul generos al mamei sale. Înghesuit într-un costum de baie decent, dintr-o singură piesă, pe plajă. Sau ițindu-se din decolteul rochiei în stil Regency purtate la petrecerea cu tematică de epocă organizată când Andy împlinise șaisprezece ani. Sau îndesat în cupele cu push-up și balene ale sutienelor Lady Confort în timp ce stătea pe canapeaua din biroul ei și făcea exerciții de logopedie cu pacienții. Laura Oliver nu era vreo bombă sexy, dar fusese întotdeauna ceea ce bărbații numeau o damă bine. Sau poate că femeile o catalogau așa, undeva, prin secolul trecut. Laura nu era genul care să-și tencuiască fața cu cine știe ce farduri sau să poarte perle, dar nu ieșea niciodată din casă fără să aibă părul scurt și cenușiu bine coafat, pantalonii din in impecabil apretați, lenjeria intimă curată și elastică. În cea mai mare parte a zilelor, Andy abia ieșea din apartament. Iar dacă o făcea, trebuia în permanență să facă drumul de două ori, după ceva ce uitase, cum ar fi telefonul sau cartela de acces de la muncă sau, o dată, chiar și adidașii, pentru că ieșise din clădire încălțată în papuci. Ori de câte ori oamenii din New York o întrebau pe Andy cum este mama ei, acesta se gândea mereu la ceva ce spusese Laura despre propria ei mamă: „Știa tot ce mișcă sub soare”. Andy nu-și amintea nici măcar să închidă o pungă resigilabilă. La telefon și aflate cam la 1300 de kilometri una de cealaltă, Laura trăsese aer în piept, singurul semn că trecea printr-o situație dificilă. „Andrea?” Urechile lui Andy, în care răsunau zgomotele New Yorkului, se concentrau pe vocea mamei ei. Cancer. Andy încercase să mârâie, însă nu izbutise să scoată vreun sunet. Șoc. Frică. Era o spaimă descătușată, deoarece lumea încetase brusc să se învârtă și totul – eșecurile, dezamăgirile, groaza din New Yorkul în care Andy trăise în ultimii șase ani – se retrăsese ca valul unui tsunami. Lucrurile care nu ar fi trebuit niciodată descoperite ieșiseră deodată la suprafață. Mama ei avea cancer. Putea să fie pe moarte. Putea să moară. „Deci, există chimio, care, din câte se pare, va fi un proces foarte dificil”, spusese Laura. Era obișnuită să completeze tăcerile îndelungate ale lui Andy; învățase cu mult timp în urmă că dacă o lua la întrebări în legătură cu ele, existau mai multe șanse ca totul să se termine cu o ceartă, decât cu o reluare civilizată a discuției. „Apoi voi lua o pastilă în fiecare zi și cu asta, basta! Rata de supraviețuire pe cinci ani este de peste șaptezeci la sută, deci nu există motive să ne facem griji, cu excepția celor legate de faptul că o să trec prin așa ceva.” O pauză pentru respirație sau poate în speranța că Andy era, în sfârșit, pregătită să vorbească. „Este ceva tratabil, draga mea. Nu vreau să îți faci griji. Stai unde ești! Nu poți face nimic.”