Fiul ambasadorului Kenneth Royce descarca gratis PDF.

O dată cu torentele de ploaie isteria luă proporţii. Hohote de râs izbucneau necontrolat în noapte şi se pierdeau sub răpăiala ploii pe străzile pustii şi pe capotele maşinilor. Orice om normal la cap îşi găsise de mult un adăpost împotriva furtunii dezlănţuite. Doar cei şapte rămăseseră împreună, legaţi unii de alţii prin firele invizibile ale solidarităţii lor etilice, prin fantasmele pe care ei înşişi le creaseră. În starea în care se aflau, îmbibaţi de băutură, era o adevărată binecuvântare să fie udaţi până la piele. Don Hayes alunecă şi căzu peste o maşină. Picioarele îi fugiră şi se prăbuşi, lovindu-se cu capul de oglinda retrovizoare care se rupse. Cineva strigă: „Don a murit!” şi câteva perechi de paşi se apropiară, tropăind. Îl ridicară şi îl sprijiniră de maşina avariată. „Haide, yankeu nenorocit, ţine-te pe picioare.” Invitaţia fără menajamente putea să vină de la oricare dintre ei; ploaia era atât de puternică, încât era imposibil să vezi cine ce făcea, iar vocile păreau lipsite de identitate. Grupul devenise o masă fără forme, un muşuroi viermuind fără nici o direcţie, fără nici un scop, ţinut împreună doar de râsul isteric şi halucinant, fără noimă. Băuseră până îşi ieşiseră din minţi. Într-un fel sau altul, reuşiseră să se adune într-un cerc, ţinându-se strâns unii de alţii, pentru a executa un „Inel al trandafirilor” în mijlocul străzii. Apoi căzură în interior, ca într-o implozie, iar în acel moment una din cele două fete participante la petrecere se prăbuşi încet.

Ceilalţi căzură peste ea. Râdeau şi chicoteau, bulucindu-se ca într-o grămadă de rugby. Când se ridicară împleticindu-se, fata rămase jos. Cineva strigă: „I s-a făcut rău.” O altă voce răcni, pentru a acoperi urletul furtunii: „Hai s-o ştergem de-aici, altfel dăm de belea.” Americanul, abia ţinându-se pe picioare, auzea doar voci fără corp şi nu vedea altceva decât torentele de ploaie şi nişte umbre depărtându-se în goană; deodată simţi că îi plesneşte capul şi avu impresia că se prăbuşeşte într-o prăpastie fără fund. Se pare că nimeni nu-şi dăduse seama că fata nu putea să se mişte şi, cu atât mai puţin, că nu avea să se mai mişte vreodată. Abia după două zile, când se treziră cu toţii din beţie, aflară că fata, Paula Smith, pentru ei o studentă oarecare la Oxford, ca şi 4 ceilalţi, fusese, de fapt, o poliţistă de la Secţia Specială, infiltrată în grupul lor. Şi că fusese împuşcată de la o distanţă foarte mică…

— Sunteţi amabil că aţi acceptat să mă primiţi atât de târziu. Îmi cer scuze că vă deranjez la ora asta. Stuart Wilson stătea stingherit în pragul uşii şi nu schiţa nici un gest pentru a intra.

— Mi-am imaginat că e important, altfel n-ai fi aici. Intră. Marvin Hayes, ambasadorul Statelor Unite închise uşa grea de la intrare şi îşi conduse vizitatorul în sufrageria spaţioasă. Toată lumea s-a dus la culcare, inclusiv Zoe. Şi-a dat seama că nu era vorba de o vizită de curtoazie la ora asta. Bei ceva?

— Cred că aş avea nevoie. M-a adus un şofer, aşa că pot să beau. Stuart Wilson se aşeză obosit.

— Se pare că ai nevoie de un pahar mai mare. Scotch? Wilson îşi roti privirea prin încăperea splendidă, dar nu înregistra aproape nimic. În orice caz, mai fusese pe acolo. Se simţea îngrozitor şi îşi dorea să fi fost altcineva în locul lui. Luă paharul de calitate, aproape plin cu whisky şi se gândi că nu era momentul să fie ameţit. Dar avea nevoie să bea. Marvin Hayes se aşeză în faţa lui, conştient de încordarea secretarului de la Interne şi, instinctiv, se simţi, în mod inexplicabil, deranjat. Brusc, n-ar mai fi dorit să participe la conversaţia aceasta. Îl întâlnise pe Stuart Wilson în diferite situaţii, dar nu putea să pretindă că îl cunoştea foarte bine. Cu câţiva ani mai tânăr decât el, Wilson era genul funcţionarului ministerial: păr negru, pieptănat pe spate, costum perfect croit şi trăsături destul de plăcute. Ochii căprui, înfundaţi în orbite, păreau întotdeauna gânditori, deşi Hayes ştia că avea un simţ al umorului destul de lugubru, care acum dispăruse.

— Cât ai de gând să bei până te hotărăşti să-i dai drumul? E foarte târziu, Stuart. Hayes îşi aminti numele la timp. Wilson ridică privirea. Îi plăcea Hayes, cu sinceritatea lui brutală, un om care îşi petrecuse mare parte din cariera sa de început mai mult în acţiune decât legat de birou. Era înalt şi se ţinea bine. O figură populară în cercurile diplomatice, un om politic până în măduva oaselor, cu o descendenţă fără cusur.