Oh, biiip, aveam să mor. Urma să am o moarte oribilă, înspăimântătoare, dureroasă. Mi-am dus rapid mâna într-o parte să iau Taser-ul roz, care știam că nu era acolo. De ce mi-aș fi dorit vreodată așa ceva? La ce mă gândeam? Să lucrezi la Agenția Internațională de Securitate pentru Paranormali trebuie că era aproape o servitute absolută și, desigur, avusesem câteva ciocniri periculoase cu vampiri, vrăjitoare și silfi fantastic de ciudați, dar toate astea nu erau nimic în comparație cu primejdia pe care-o înfruntam de data asta. Sport pentru fete. Jucam fotbal — fără apărătoare pentru gambe. Fata pe care se presupunea că trebuie s-o contraatac (o creatură atât de mătăhăloasă, încât aș fi jurat că era trol) se năpustea spre mine, scoțând practic abur pe nări. Mi-am adunat forțele pentru impact. Apoi m-am mirat că era atât de senin. Nu se vedea niciun nor pe cerul de toamnă. Dar de ce mă uitam eu la cer?

Poate că avea legătură cu brusca mea neputință de a respira. Haideți, plămâni! Haideți! La un moment dat, trebuiau sănceapă să lucreze, corect? Pete strălucitoare îmi jucau dinaintea ochilor și aproape că mi-am văzut necrologul: Tragedia a lovit în timpul unui meci de fotbal. Ce umilitor! În cele din urmă, aerul binecuvântat a ajuns în plămânii mei. Un chip familiar, încadrat de păr lung și negru, s-a aplecat deasupra mea. Prietena mea dintotdeauna, Carlee. — Ești OK? m-a întrebat. — Green! s-a auzit ca un lătrat o voce de tenor. Eram aproape sigură că domnișoara Lynn avea un glas mai gros decât iubitul meu. Mișcă-ți fundul și întoarce-te să joci! Ah, Green. Păruse un nume de familie drăguț atunci când Lend mi-l schimbase și-mi falsificase documentele legale. Totuși, cu cât domnișoara Lynn îl striga mai des, cu atât îmi plăcea mai puțin.