Din jurnalul ducelui de Lovingdon

În dimineaţa zilei de 2 februarie 1872, eu, Henry Sidney Stanford, al şaptelea duce de Lovingdon, marchiz de Ashleigh şi conte de Wyndmere, am murit. Moartea mea nu a fost evidentă pentru nimeni altcineva în afară de mine. Am continuat să respir. Mă mişcam. Uneori, mai şi vorbeam. Zâmbeam doar arareori. Nu râdeam niciodată. Şi asta deoarece în dimineaţa aceea, în dimineaţa aceea cumplită, inima şi sufletul mi-au fost smulse din piept în clipa în care soţia şi apoi scumpa mea fiică au decedat secerate de tifos, la numai câteva ore distanţă – şi, odată cu pierderea lor, am murit şi eu. În timp însă, m-am transformat într-un om pe care până şi mama mea de abia dacă-l mai recunoştea. Toată viaţa am căutat să fac numai ce se cuvenea, ce era corect. Nu frecventam cazinourile. Nu mă îmbătam într-atât încât să mă clatin pe picioare. M-am îndrăgostit la nouăsprezece ani şi m-am căsătorit la douăzeci şi unu.

Am dat dovadă de onoare. Nu m-am culcat cu soţia mea decât după ce ne-am căsătorit. În noaptea nunţii, am fost amândoi virgini. Am avut un comportament ireproşabil. Şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să fiu un bărbat respectabil. Am fost crescut cu credinţa că suntem recompensaţi în funcţie de felul în care ne purtăm. Cu toate astea, destinul a conspirat împotriva mea, luându-mi ceea ce preţuiam mai mult decât orice pe lume, iar eu socot că soarta asta a fost o pedeapsă nemeritată. Aşa că am renunţat la tot. Aveam să fiu rebelul care nu fusesem în tinereţe. Voiam să mă dedic jocurilor de noroc, să beau şi să cunosc multe femei. Inima mea întunecată ştia că nu aveam să mai iubesc niciodată. Că nimeni nu avea să mă mai tulbure într-atât, încât să-mi pese de altceva în afară de plăcerile trupeşti.