Era bucuros doctorul Iannis: avusese o zi în care niciunul dintre pacienții săi nu murise și nici nu ajunsese mai rău decât știa el. Asistase nașterea surprinzător de ușoara a unui vițel, chiuretase un abces, făcuse o extracție de măsea, tratase cu Salvarsan o doamnă de moravuri ușoare, aplicase o clismă dezagreabilă, dar spectaculos de eficienta și săvârșise un miracol printr-o manevră de adevărata scamatorie medicală. Iși râdea în barbă, fiindcă nu se îndoia ca miracolului cu pricina i se răspândise deja vestea ca fiind demn de însuși sfântul Gherasim. Se dusese la bătrânul Stamatis acasa, unde fusese chemat să aline o durere de ureche, și se trezise uitânduse în străfundurile unui canal auricular mai jilav, mai pecinginos și mai stalagmitic până și decât peștera Drogarati. Se apucase să curețe pecinginea cu vârful unui băț de chibrit lung, pe care-1 învelise in vată. de bumbac înmuiată în alcool. Știa foarte bine că bătrânul Stamatis era surd-toacă de urechea aceea încă din copilirie și că dintotdeauna se văita de dureri, dar tot rămăsese surprins când simțise, prin toată păroșenia, că bățul de chibrit se poticnise de ceva tare și compact, de ceva care, vorba aceea, nu avea nicio scuză anatomică sau fiziologică sa se afle acolo. Il mutase pe bătrân lângă fereastră și deschisese larg obloanele, drept care soarele prânzului invadase deodată camera cu o explozie de căldură sufocantă și lumina orbitoare, de parcă vreun înger nechemat și peste măsură de generos cu strălucirea și-ar fi ales din greșeală tocmai locul acela ca să se infățișeze. Nevasta bătrânului Stamatis începuse să. bombăne: pur și simplu nu se făcea să lași să-ți intre-n casă atâta lumină, și când? în toiul zilei. Era convinsă că lumina era cea care saltă praful; ea, una, vedea perfect cum se ridicau firele de praf de peste tot. Directorul Iannis răsucise capul pacientului în așa fel încât să i se poată uita în fundul urechii. Cu vârful chibritului cel lung, dăduse la o parte smocurile de peri aspri, încărunțiți de niște fulgi de piele uscată și descuamată. Dincolo de ei, în fund de tot, era ceva de formă sferică. Doctorul râcâise puțin suprafața acelui ceva tare, ca sa dea la o parte pojghița cafenie de ceară întărită, ca o crustă, si scosese la iveala un... bob de mazare. Era, fără. Îndoială, un bob de mazare. Avea o culoare verzuie și suprafața oarecum increțită, dar nu încăpea niciun dubiu nu putea să fie nimic altceva.