Nimeni n-ar fi crezut, în ultimii ani ai secolului al nouăsprezecelea, că inteligenţe mai puternice decât cele omeneşti, deşi la fel de muritoare, cercetau cu pătrundere şi atenţie lumea noastră, că în timp ce se preocupau de diferitele lor treburi, oamenii erau urmăriţi şi examinaţi, poate tot atât de minuţios cum, la microscop, un om examinează vietăţile efemere care mişună şi se înmulţesc într-o picătură de apă. Extrem de mulţumiţi de ei înşişi, oamenii alergau încoace şi încolo pe acest glob, după măruntele lor interese, socotind cu seninătate că sunt stăpâni asupra materiei. S-ar putea ca infuzorii de sub lentila microscopului să creadă la fel. Nimeni nu se gândea la toate celelalte planete din spaţiu ca la nişte surse de primejdie pentru omenire, sau, dacă oamenii se gândeau la ele, o făceau numai pentru a elimina de acolo ideea vieţii, ca imposibilă sau improbabilă. 

Amintindu-ni-le, ideile curente ale acestor zile îndepărtate ni se vor părea stranii. Oamenii de pe Pământ îşi închipuiau că, în cel mai bun caz, dacă pe Marte ar putea să existe alţi oameni, probabil inferiori pământenilor, ei ar fi dispuşi de a primi cu bunăvoinţă o expediţie misionară. Şi totuşi, dincolo de prăpastia spaţiului, minţi care sunt faţă de minţile noastre aşa cum sunt ale noastre faţă de ale vietăţilor neînsemnate, inteligenţe vaste, reci şi nemiloase, priveau Pământul cu ochi invidioşi, şi îşi făureau încet şi sigur planurile împotriva noastră. Şi, la începutul secolului al douăzecilea, veni marea deziluzie. Cred că nu mai este nevoie să-i reamintesc cititorului că planeta Marte se învârteşte în jurul Soarelui la o distanţă medie de 140.000.000 de mile, iar lumina şi căldura pe care le primeşte de la el reprezintă abia jumătate din ceea ce primim noi. S-ar putea, dacă ipoteza nebuloaselor conţine vreun adevăr, ca planeta Marte să fie mai bătrână decât lumea noastră; pe suprafaţa ei viaţa trebuie să-şi fi început cursul cu mult timp înainte ca Pământul să înceteze de a mai fi o masă topită. 

Faptul că are abia o şeptime din volumul Pământului i-a accelerat probabil răcirea până la temperatura la care viaţa poate să apară. Planeta are aer şi apă, şi tot ceea ce este necesar pentru susţinerea unei existenţe însufleţite. Omul este, însă, atât de vanitos şi atât de orbit de vanitatea lui, încât, până la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, nici un scriitor nu a exprimat ideea că viaţa raţională, dacă exista, s-ar fi putut dezvolta pe Marte mai presus de nivelul ei pământesc. Şi, în general, nici nu se ştia că Marte, având în vedere că este mai bătrân decât Pământul, că reprezintă abia un sfert din suprafaţa acestuia şi că este mai depărtat de Soare, se află în mod necesar nu înainte de apariţia vieţii, ci mai aproape de sfârşitul ei. Răcirea seculară, care va trebui să pună cândva stăpânire şi pe planeta noastră, înaintase considerabil pe planeta vecină. Datele fizice ale lui Marte sunt încă în mare parte un mister, dar noi acum ştim că, până şi în regiunea ecuatorială, temperatura de la amiază abia se apropie de aceea din iernile noastre cele mai friguroase. Aerul este mult mai rarefiat decât al nostru, oceanele s-au retras şi au ajuns să acopere doar o treime din suprafaţa globului şi, pe măsură ce se succed lentele anotimpuri, imense grămezi de zăpadă se strâng şi se topesc în jurul fiecărui pol şi inundă, în mod periodic, zonele temperate. 

Această treaptă ultimă de epuizare, care pentru noi este încă neînchipuit de îndepărtată, devenise o problemă actuală pentru locuitorii de pe Marte. Presiunea necesităţii imediate le-a ascuţit inteligenţele, le-a dezvoltat energiile şi le-a întărit inimile. Şi, privind în depărtările spaţiului cu ajutorul unor instrumente şi unor cunoştinţe pe care noi nici nu le visam încă, ei au văzut, la distanţa cea mai apropiată, la numai 35.000.000 de mile de ei, înspre Soare, ca pe un luceafăr de dimineaţă al speranţei, propria noastră planetă, mai caldă ca a lor, cu vegetaţie verde şi ape cenuşii, cu atmosfera înnorată, dovedind fertilitatea, iar printre nori, fâşiile întinse ale ţărilor populate şi ale marilor înguste, înţesate de vase