Tragedia Germaniei 1914-1945 Lucian Boia descarca gratis PDF.

Lucian Boia, născut în Bucureşti la l februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului şi la istoria Franţei. În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a stârnit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.

Către cititor

Nu trebuie căutat în cele ce urmează un studiu erudit şi nici o sinteză cuprinzătoare. Este un eseu, cu punct de plecare în lucrări şi interpretări recente. Scenariul propus de autor susţine o teză: aceea potrivit căreia derapajul nazist nu poate fi imputat vreunei "predispoziţii" germane, ci se prezintă ca rezultat al unei tragice înlănţuiri de evenimente.

Despre "excepţia" germană

În urma dezastrului nazist, istoria Germaniei a fost supusă unui drastic proces de reevaluare. O reevaluare, într-o primă fază, predominant negativă, cu umbra nazismului proiectată asupra întregului trecut german. Impregnată de autoritarism şi militarism, naţionalistă, rasistă şi expansionistă, Germania s-ar fi angajat pe un drum care nu putea să o conducă decât spre Hitler şi spre tot ce a urmat. Interpretare univocă pe care o întâlnim chiar la sfârşitul războiului într-o expunere de ansamblu a istoriei germane datorată britanicului Alan J.P. Taylor şi, un deceniu şi jumătate mai târziu, în sinteza, devenită clasică, privitoare la al Treilea Reich, scrisă de americanul William L. Shirer.1 Istoricii germani conservatori s-au opus acestui proces de devalorizare: cazul, cu deosebire, al lui Gerhard Ritter, care n-a încetat să conteste filiaţia dintre Germania bismarckiană, respectiv wilhelmiană, şi Reichul lui Hitler.2 Culpabilizarea Germaniei s-a dovedit însă pe placul unei noi generaţii de istorici. "Lovitura" istoriografică a dat-o în această privinţă Fritz Fischer, cu faimoasa sa carte publicată în 1961 privitoare la scopurile Germaniei în Primul Război Mondial.3 Fischer detalia planurile expansioniste ale Germaniei şi o considera principala vinovată pentru declanşarea contlagraţiei. Vina pentru un singur război putea fi doar a lui Hitler; vina pentru două războaie devenea însă o vină a Germaniei, a unei Germanii care, de la un regim la altul, îşi perpetuase natura agresivă. Cartea lui Fischer - comentează istoricul Heinrich A. Winkler - "a avut efectul unei eliberări: ea a retras orice fundament ştiinţific versiunii naţional-germane tradiţionale, care nega orice responsabilitate specifică a Imperiului german în Primul Război Mondial. La al XXVI-lea congres al istoricilor germani, care a avut loc în octombrie 1964 în Berlinul occidental, teza lui Fischer s-a impus cu mare majoritate la capătul unor dezbateri animate".4 "Efectul unei eliberări"! Germanii aveau satisfacţia de a se elibera de propriul trecut. Câştiga teren imaginea unei Germanii occidentale complet detaşate de fostul stat naţional german: un stat democratic nou, născut la "momentul zero" 1945. De aici şi atitudinea mai multor intelectuali care s-au opus oricărui gând de reîntregire a ţării. O Germanie scindată pe vecie le părea a fi atât o pedeapsă meritată pentru Auschwitz şi pentru celelalte rătăciri ale trecutului, cât şi o garanţie faţă de primejdia renaşterii statului naţional care făcuse atât rău de-a lungul scurtei sale existenţe. Din nefericire pentru ei, reunificarea din 1990 (şi tot comportamentul ulterior al Germaniei) le-a infirmat fără drept de apel opţiunea politică. Într-un prim moment, perspectiva unei Germanii "întregi" renăscute a provocat un val de emoţie printre partenerii europeni. Margaret Thatcher, încă prim-ministru al Marii Britanii, s-a pronunţat pe şleau împotrivă. "I- am bătut de două ori, şi acum iată-i din nou", ar fi exclamat cu ciudă Doamna de Fier. Germania wilhelmiană, Germania nazistă şi Germania democratizată a lui Helmut Kohl tot Germania era până la urmă! Nici Franţa, aliatul cel mai apropiat, prin preşedintele Mitterrand, bunul prieten al cancelarului Kohl, nu s-a arătat prea încântată. Desigur, nici vorbă nu putea fi de revenirea la frontierele din 1937.

Dar chiar graniţele din 1945, adică, simplu, alipirea Germaniei de Est, o ţară, ca populaţie, de aproape patru ori mai mică decât Germania occidentală, puteau să pară o extindere îngrijorătoare. Germania redevenea ţara cea mai mare şi cea mai puternică din Europa. Aceeaşi ţară care declanşase două războaie mondiale. Ţara care aspirase să domine continentul. Şi dacă acum, în sfârşit, acest proiect îi va reuşi, nu prin război, ci prin mijloace paşnice, ca o consecinţă a superiorităţii ei demografice şi economice? Lam auzit atunci pe un universitar italian (şi nu era singurul care să-şi facă asemenea griji) susţinând necesitatea integrării Rusiei în Uniunea europeană, aşadar o Europă până la Vladivostok. Argumentul avea greutate: ar fi fost singura soluţie pentru ca Germania să nu domine din nou Europa. Slavă Domnului, există şi o Rusie! Între timp, spiritele s-au calmat. Germania a avut mari dificultăţi în "asimilarea" Germaniei de Est. Dinamica ei economică a scăzut considerabil; natalitatea e la un punct foarte jos, populaţia îmbătrâneşte, iar numărul locuitorilor scade de la un an la altul. În câteva decenii, dacă se menţin tendinţele actuale, Franţa, cu o natalitate în creştere, va ajunge să depăşească Germania. Marja de superioritate demografică şi economică de care încă dispune este departe de a-i putea asigura o poziţie hegemonică în Europa, şi cu atât mai puţin în lumea globalizată de astăzi. Dacă se caută un candidat la hegemonie, ar trebui privit mai atent spre China, nicidecum spre Germania. Pasiunile liniştindu-se în prezent, rămâne - ceea ce e mai puţin simplu - să se normalizeze şi trecutul. Se face simţită preocuparea de a pune capăt "excepţiei germane": o Germanie "altfel" decât celelalte naţiuni, motiv de orgoliu pentru germani până la 1 945, motiv de inconfort după 1945. Până la reunificare, democraţia a fost marele mit fondator al Germaniei occidentale (de altfel, şi nu oricum, ci înscris chiar în numele ţării, şi al mai puţin democraticei Germanii Democrate). Redevenind un stat naţional, Germania îşi asumă însă inevitabil şi trecutul său de stat naţional. Şi e greu să pretinzi cuiva să suporte un trecut predominant negativ. Capitala ţării ar fi putut să rămână la Bonn. În mod semnificativ s-a reîntors însă la Berlin, vechea capitală a Reichului (din 1871 până în 1945). Dacă se va reclădi, cum arată proiectul, şi palatul regal şi imperial al Hohenzollernilor, demolat de regimul comunist, s-ar face încă un pas spre readucerea istoriei în prezent. Construirea unui amplu monument al Holocaustului în inima Berlinului stă mărturie faptului că recuperarea unui anume trecut nu poate să însemne neglijarea altui trecut, ci asumarea deopotrivă a tot ce-a fost. Reechilibrarea istoriei se anunţă însă o treabă anevoioasă: prea s-au adunat multe file la dosarul multiplelor "excepţii" şi vinovăţii germane. Heinrich A. Winkler, unul dintre istoricii germani de renume, a publicat o masivă şi detaliată istorie politică a Germaniei în secolele XIX-XX; fidel liniei inaugurate de Fritz Fischer, nu găseşte mai nimic bun ţării sale până la 1945; după el, cheia "excepţiei" o constituie deficitul de democraţie, societatea germană având de parcurs un drum lung şi anevoios până să-şi însuşească valorile democratice de tip occidental.5 În afara Germaniei, evoluţia interpretărilor se poate aprecia comparând cartea lui Shirer cu sinteza cea mai recentă asupra celui deal Treilea Reich (şi, dintre toate, cea mai documentată şi mai echilibrată), aparţinând istoricului britanic Richard J. Evans.6 S-a terminat cu "inevitabilitatea" nazismului. Rămâne totuşi, după Evans, o "predispoziţie". Nu în sensul unor trăsături cu adevărat "excepţionale". Toate caracteristicile "negative" ale Germaniei bismarckiene şi wilhelmiene (autoritarism, expansionism, naţionalism, rasism, antisemitism...) se regăsesc, în grade şi combinaţii diferite, şi în celelalte ţări europene. "Excepţia germană" ar consta în faptul că doar în Germania toţi aceşti factori "sunt prezenţi în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate".