Dincolo de Marea Îngustă Putney,

 1500

 – Acum, ridică-te! Doborât, ameţit, redus la tăcere, căzuse la pământ – aruncat cât era de lung pe pietrele ce îi pavau curtea. Îşi întoarce capul într-o parte; privirea îi este îndreptată spre poartă, de parcă aşteaptă să-i sară cineva în ajutor. O lovitură bine ţintită ar putea să-l ucidă. Din rana adâncă de la cap – prima lovitură reuşită dată de tatăl lui –, un fir de sânge i se prelinge pe faţă. În plus, ochiul stâng îi este aproape închis. Însă dacă priveşte chinuit într-o parte, cu ochiul drept poate să vadă cum cusătura de la gheata tatălui său se desface. Sfoara ieşită din piele are un nod tare, care îi deschisese încă o rană după lovitura primită în sprânceană. 

– Acum, ridică-te! Walter urlă de sus la el, gândindu-se unde să-l mai lovească. El îşi înalţă puţin capul şi se târăşte înainte, pe burtă, străduindu-se să nu-şi lase la vedere mâinile, căci lui Walter îi face mare plăcere să le strivească. – Ce eşti tu, ţipar? îl întreabă părintele lui. Se dă înapoi, îşi ia avânt şi pregăteşte alt şut. Lovitura îi taie răsuflarea. Se gândeşte că poate i-a sosit sfârşitul. Fruntea i se prăbuşeşte la pământ. Zace întins, aşteptând ca Walter să-i sară în spinare. Bella, căţeaua, latră, închisă undeva într-un şopron. „O să-mi fie dor de ea“, se gândeşte. Curtea miroase a bere şi a sânge. Cineva strigă pe malul râului. Nu-l doare nimic, sau poate că totul îl doare, căci nu poate izola o durere anume. Însă simte brusc răceala, doar într-un singur loc – prin pometele sprijinit de caldarâm. – Ia te uită, ia te uită, urlă Walter. Sare într-un picior, de parcă dansează. Uite ceam făcut. Mi-am stricat gheata tot dându-ţi şuturi în cap. 

Centimetru cu centimetru. Centimetru cu centimetru, tot înainte. Nu contează dacă-ţi zice ţipar sau vierme, ori şarpe. Ţine-ţi capul plecat, nu-l provoca. Cheagurile de sânge din nas îl împiedică să respire, aşa că trebuie să-şi ţină gura deschisă. Cum tatăl lui este preocupat pentru moment de stricăciunile aduse perechii lui bune de ghete, are răgazul să vomite. 

– Foarte bine, zbiară Walter. Varsă-ţi maţele peste tot. Varsă-ţi maţele peste tot pe frumosul meu caldarâm. 

– Haide, băiete, ridică-te! Hai, să te vedem cum te ridici! Pe sângele nenorocitului de Hristos, ridică-te în picioare! Nenorocitului de Hristos? se gândeşte. Ce vrea să spună? Îşi întoarce capul într-o parte, mânjindu-se cu propria vomă, câinele latră, Walter zbiară şi clopotele bat dincolo de râu. Simte o mişcare, ca şi cum pământul mizerabil s-a transformat în Tamisa. Se leagănă dedesubtul lui; el lasă să-i scape o răsuflare, un oftat prelung, final. Ai făcut-o de data asta, îi spune o voce lui Walter. Însă el îşi închide auzul sau poate că Dumnezeu o face în locul lui. Este tras la vale, pe un talaz adânc şi negru. Când se trezeşte, e aproape amiază şi el se sprijină de tocul uşii de la Pegas Calul Zburător. Sora lui, Kat, vine din bucătărie cu o tipsie cu plăcinte fierbinţi. Când îl vede, aproape că le scapă din mâini şi rămâne cu gura căscată de uimire. 

– Uită-te la tine! 

– Kat, nu mai ţipa, mă doare capul. 

– Morgan Williams! strigă ea după bărbatul ei. Se răsuceşte pe călcâie, cu ochii mari şi îmbujorată de la căldura cuptorului. Ia tava asta, pentru numele lui Dumnezeu, unde aţi dispărut cu toţii? El tremură din tot corpul, exact cum făcuse Bella atunci când căzuse din barcă.