Pe vremea aceea, de mult trecută, eu eram foarte tînăr şi locuiam împreună cu bunicii într-o vilă cu ziduri albe de pe strada Ocharán, din cartierul Miraflores. Studiam Dreptul la Universitatea San Marcos, resemnat, cred, să-mi cîştig mai tîrziu existenţa cu o profesiune liberală, cu toate că, în realitate, mi-ar fi plăcut mai degrabă să mă fac scriitor. Aveam o slujbă cu titlu pompos, salariu modest, cîştiguri ilicite şi un orar elastic: director al redacţiei de informaţii la postul de radio Panamericana. Aceasta însemna să rezum informaţiile interesante care apăreau în ziare şi să le mai machiez puţin pentru a putea fi citite în buletinele de ştiri. Redacţia aflată în subordinea mea era formată d intr-un băiat cu părul totdeauna dichisit, pe nume Pascual, mare amator de catastrofe. Se transmiteau din oră în oră buletine de ştiri cu durata de un minut, în afara celor de la prînz şi de la nouă, care erau de cincisprezece minute, dar cum noi pregăteam mai multe o dată, îmi rămînea destul timp liber, hoinăream pe străzi, beam cafele pe Colmena, mergeam uneori la cursuri sau la birourile postului Radio Central, mai animate decît cele unde lucram eu.

Cele două posturi de radio aparţineau aceluiaşi patron şi erau vecine, situate pe strada Belén, foarte aproape de Piaţa San Martin. Nu se asemănau defel. Ca surorile din tragedie, care se nasc una plină de haruri, iar cealaltă de defecte, se distingeau mai degrabă prin contrastele dintre ele. Radio Panamericana ocupa etajul al doilea şi terasa unei clădiri noi şi avea, în programele, ambiţiile şi personalul său, o anumită notă de cosmopolitism şi snobism, pretenţii de modernitate, de tinereţe şi de elită. Deşi crainicii nu erau argentinieni (ar fi spus Pedro Camacho)...