Criticul Carl Van Doren, de pildă, scria într-un articol intitulat semnificativ Un trăsnet postum: „Oamenii care-l văzuseră în carne şi oase (pe Mark Twain) îl identificau prea adesea cu măscăriciul lor preferat... Oamenii cu judecată, singurii în stare să păstreze vie faima unui scriitor după moartea lui, descoperă în Mark Twain din ce în ce mai multe aspecte vrednice de luare-aminte, pe măsură ce tot mai multe din scrierile sale postume văd lumina tiparului.” Deşi Mark Twain spulberase, încă în viaţă fiind, reputaţia de „măscărici”, pe care i-o făcuseră anumiţi critici (bazîndu-se pe unele din scrierile lui, dar mai ales pe propria lor neputinţă de a înţelege şi de a accepta intenţiile serioase ale marelui umorist), paginile autobiografice publicate după moartea lui au zguduit conştiinţa contemporanilor şi au determinat o fecundă autocritică a intelectualităţii americane. Vocea de dincolo de mormînt a celebrului scriitor a însufleţit o pleiadă strălucită de prozatori americani, care numără în rîndurile ei personalităţi ca Dreiser. sau Hemingway. Dar, din, nefericire, aşa cum arăta Dreiser, „de păstrarea «bunului renume» al lui Twain sînt legate importante interese finan- ciare, care au fost şi vor mai fi luate în consideraţie”. Aceste „interese financiare” oculte au dictat sistarea publicării operelor postume ale lui Twain.

O singură mare excepţie a fost făcută în 1940 (cînd, sub preşedinţia lui Franklin D. Roosevelt, Statele Unite se bucurau de o orientare demo- ciatică), prin tipărirea unui nou volum de scrieri autobiografice, grupate sub titlul Mark Twain în erupţie. Paginile din prezenta culegere sînt extrase din acel volum. Ele înfăţişează cititorilor din ţara noastră un Mark Twain cu care erau mai puţin familiarizaţi, îngăduindu-le să pătrundă în laboratorul lui de creaţie şi să-l surprindă în intimitatea gîndurilor şi preocupărilor lui zilnice.

Mark Twain împlinise 70 de ani cînd s-a hotărît să-şi scrie autobiografia, mai exact să o dicteze unei stenografe, în prezenţa secretarului său literar, A. B. Paine. Din motive pe care le vom analiza mai jos, marele umorist îşi pierduse nădejdea că şi-ar putea influenţa contemporanii adresîndu-lise direct, prin scris sau prin viu grai. De aceea, luase hotărîrea de a sta de vorbă cu posteritatea, pentru a putea spune întreg adevărul despre prezent: „În această autobiografie voi avea tot timpul în minte faptul că vorbesc din mormînt. Vorbesc efectiv din mormînt, întrucît nu voi mai fi în viaţă cînd va ieşi de sub tipar. Vorbesc din mormînt mai degrabă decît cu graiul meu viu din- tr-un motiv bine întemeiat: în felul acesta pot vorbi liber.” Aceste rînduri pot sluji drept moto şi culegerii de faţă. Dorinţa de a „vorbi liber” nu l-a cuprins pe Twain abia la bătrîneţe, şi nu a îmbrăcat exclusiv forma unui dialog cu posteritatea. Pasiunea pentru adevăr a caracterizat întreaga lui viaţă conştientă, dar scriitorul a trebuit să treacă printr-un lung şi complex proces de clarificare înainte de a putea ajunge la deplina luciditate şi la adînca înţelepciune, care i-au adus faima de „Voltaire al Americii”. (De altfel, Twain şi-a început autobiografia încă în 1885 şi nu a abandonat-o decît pentru a-şi completa biografia şi... bibliografia.) Etapele acestui proces sînt îndeobşte cunoscute, dar se cuvine să le amintim, pe scurt, pentru a putea înţelege mai bine paginile ce urmează.