Fotografiile de pe pat deja nu mai reflectau realitatea. La patru luni după ce fuseseră făcute, Michelle arăta complet altfel. Crescuse. Rochia scumpă – catifea neagră cu guler de dantelă albă – pe care o purtase de ziua ei şi pe care i-o cumpărase fosta mea soţie, îi rămăsese mică. În toate pozele, fosta mea soţie era în prim-plan: ţinea tortul, în timp ce Michelle sufla în lumânări, sau o ajuta pe micuţă să desfacă darurile. Arăta ca o mămică devotată În realitate însă, fetiţa locuieşte cu mine, iar fosta mea soţie nu prea vine să o vadă. O vizitează în weekend, cam o dată la două săptămâni, şi nu-i plăteşte pensia alimentară. Dacă te iei după fotografiile de la petrecere, n-ai zice aşa ceva „Unde este toaleta?” „Sunt cu maşina. Putem merge împreună.” Am continuat să învăţ. E adevărat că, oficial, în seara aceea eram de serviciu: ca ofiţer al Serviciilor Speciale trebuia să înregistrez apelurile echipajelor de poliţie din centrul oraşului. Dar acel 9 februarie era o zi liniştită de joi şi nu prea mă aşteptam să am mult de lucru. Până la ora nouă nu primisem decât trei telefoane. În cadrul Serviciilor Speciale este inclusă secţia diplomatică a Departamentului Poliţiei: rezolvăm probleme în care sunt implicaţi diplomaţi şi celebrităţi; furnizăm translatori străinilor care, dintr-un motiv sau altul, au de-a face cu poliţia. E o muncă variată, dar nu din cale-afară de obositoare: când sunt de serviciu, mă pot aştepta cam la şase-şapte apeluri care solicită ajutor, niciunul urgent. Rareori a trebuit să mă deplasez. Te solicită mult mai puţin, decât ca purtător de cuvânt, adică exact funcţia pe care o avusesem înainte de a intra în Serviciile Speciale. În sfârşit, primul telefon pe care l-am primit în seara aceea se referea la Fernando Conseca, vice-consulul statului Chile. Îl reţinuse o patrulă a poliţiei, Ferny se urcase beat la volan, dar pretindea imunitate diplomatică. Le-am spus celor de la patrulă să-l ducă acasă şi am făcut o nouă plângere la consulat, pentru a doua zi dimineaţă. Peste un ceas m-au sunat detectivii din Gardena. Arestaseră – într-un restaurant unde se trăseseră focuri de armă – un suspect care vorbea numai samoana, aşa că voiau un interpret. Le-am spus că le-aş putea găsi unul, dar că samoanii vorbeau în mod sigur engleza; ţara fusese ani de zile o bază americană. Detectivii mi-au spus că aveau să se descurce singuri. Am primit apoi un telefon din care am aflat că autocarele televiziunii blocau zona de evacuare de lângă stadionul unde concerta formaţia „Aerosmith”; le-am sugerat ofiţerilor să comunice asta departamentului de pompieri. În următoarea jumătate de oră a fost linişte. Mam întors la caietul meu şi la tipa cu voce de privighetoare, care spunea ceva de genul: „Vremea a fost frumoasă ieri.” Apoi a sunat Tom Graham. — Japonezii naibii! Începu Graham. Nu pricep de ce întind atât rahatul ăsta. Mai bine ai veni aici, Petey-san. Figueroa 1100, colţ cu Seventh. La noua clădire Nakamoto.