Descarca gratis Omul fara chip. Incredibila ascensiune a lui Vladimir Putin PDF

M-am trezit fiindcă mă zgâlțâia cineva. Kate părea îngrozită. „Zice ceva la radio despre Galina”, a șoptit ea, abia auzit. „Și despre o armă. Cred că… nu pricep.” M-am dat jos din pat și am intrat împleticindu-mă în bucătărie, unde Kate se apucase de pregătit micul dejun în timp ce asculta Echo Moskvi, cel mai bun post de știri și dezbateri din țară. Era într-o sâmbătă, iar dimineața se arăta neobișnuit de luminoasă și proaspătă pentru o lună de noiembrie în Moscova. Și nu simțeam îngrijorare: frica lui Kate, din cine știe ce motiv, nu mă impresiona. Orice auzise — sau mai degrabă pricepuse prost, fiindcă nu înțelegea prea bine rusește — ar fi putut fi începutul unui alt articol nemaipomenit. În calitate de corespondent principal al celui mai bun săptămânal al Rusiei, Itogi, simțeam că toate subiectele importante sunt ale mele de drept. Și se găseau o mulțime de povești interesante. Într-o țară care se inventa necontenit, fiecare oraș, familie, fiecare instituție era, într-un anume fel, un teritoriu virgin. Era în anul 1998. Cam fiecare articol pe carel scrisesem de la începutul deceniului fusese o istorie încă nespusă până atunci: îmi petreceam cam jumătate din timp în afara Moscovei, călătorind în zone de conflict și pe la mine de aur, umblând pe la orfelinate și universități, prin sate abandonate și prin orașe petroliere înfloritoare, scriind despre ele. Revista, deținută și finanțată de același magnat care avea și Echo Moskvi în proprietate, mă răsplătea nepunând niciodată la îndoială extravagantul meu program de călătorii și amplasând adesea articolele mele pe pagina întâi. Eram, cu alte cuvinte, unul dintre acei tineri care obținuseră totul în anii 1990. Mulți alții, mai bătrâni ori mai tineri decât mine, plătiseră scump tranziția. Generația în vârstă își văzuse economiile devorate de hiperinflație și identitatea pierdută după distrugerea fără drept de apel a tuturor instituțiilor sovietice. Tânăra generație creștea în umbra fricii și, adesea, a ratării părinților. Eu însă aveam douăzeci și patru de ani în anul prăbușirii URSS și-mi petrecusem anii 1990, asemenea celor de-o seamă cu mine, inventând cariere, moduri de acțiune și organizații despre care credeam că ar ține de o societate nouă. Chiar și când infracțiunile cu violență începuseră să devină o epidemie în Rusia, ne simțisem straniu de siguri pe noi: observam, ba chiar și descriam uneori lumea interlopă fără să simțim nicio clipă că ne-ar putea afecta existența. Mai mult, părea evident că lucrurile nu puteau merge decât spre mai bine: cumpărasem recent un fost apartament de stat ruinat, chiar în inima Moscovei, și îl renovam acum, pregătindu-mă să mă mut din locuința pe care o închiriasem cu Kate, o editoare britanică ce lucra pentru o publicație din domeniul tranzacțiilor petroliere. Mă și vedeam întemeindu-mi o familie în apartamentul cel nou. Și aveam, chiar în sâmbăta aceea, o întâlnire cu cel care făcea renovarea, având ca scop cumpărarea unor instalații noi pentru baie.