în Munţii Albi, pe culmea semeaţă cunoscută ca Piscul Altarului, se înalţă vastele şi întunecatele ruine ale unei mănăstiri vestite cândva cu numele de ARCA. Tradiţia îi atribuie o vechime la fel de venerabilă ca şi Potopul. Nenumărate sunt legendele ţesute în jurul Arcei. Dar cea care apare cel mai ades pe buzele muntenilor, printre care am petrecut o vară la umbra Piscului Altarului, este următoarea. La multă vreme după Marele Potop, Noe şi familia sa împreună cu sporul familiei sale se îndreptau către Munţii Albi, unde găsiră văi roditoare, ape cristaline şi o climă cât se poate de prielnică. Acolo hotărâră ei să se statornicească. Când Noe a simţit apropiindu-se sfârşitul zilelor sale, 1-a chemat la el pe fiul său Sem, clarvăzător şi prooroc asemenea lui şi îi vorbi astfel: „Fiule, ia aminte. Rodul în ani a tatălui tău a fost din cale afară de îmbelşugat. Acum, ultimul snop este gata de secerat. Tu şi fraţii tăi şi copiii voştri şi copiii copiilor voştri, trebuie să umpleţi din nou pământul pustiit, iar seminţia ta o să fie ca nisipul mării, potrivit făgăduinţei făcute mie de Dumnezeu. „Totuşi, o anume temere îmi tulbură lumina zilelor care încă mai pâlpâie. Anume că oamenii, cu timpul, vor uita Potopul stârnit de poftele şi ticăloşiile lor. Vor uita şi Arca şi Credinţa care a purtat-o biruitoare timp de cincizeci şi una sute de zile peste învolburarea adâncurilor neiertătoare. Nici nu vor avea în grijă Viaţa Nouă care s-a iscat din Credinţa aceea, ale cărei roade binefăcătoare trebuie să fie ei. „Pentru ca nu cumva să uite, ţie îţi poruncesc, fiul meu, să zideşti un altar pe cel mai înalt pisc din munţii aceştia, care de aici înainte să fie numit Piscul Altarului. îţi mai poruncesc să clădeşti în jurul acelui altar un adăpost aidoma în toate amănuntele cu arca, dar cu mult mai mic, care să fie cunoscut sub numele de Arca. „Pe acel altar gândesc să aduc ultimul prinos de mulţumire lui Dumnezeu. Iar din focul pe care îl voi aprinde în el, îţi poruncesc să păstrezi o flacără care să ardă veşnic. Iar din adăpostul construit să faci un lăcaş pentru o mică obşte de oameni aleşi, al căror număr să nu fie niciodată mai mare de nouă, nici să fie vreodată mai mic de nouă. Ei să fie ştiuţi ca însoţitori ai Arcei. Când unul dintre ei va muri, Dumnezeu se va îngriji de îndată ca altul să vină în locul lui. Ei nu trebuie să părăsească lăcaşul, ci să fie sihăstriţi în el toate zilele ce le-au mai rămas, îndurând şi ei toate privaţiunile Mamei Arce, păstrând aprins focul credinţei şi rugându-se Celui Preaînalt să-i călăuzească pe ei şi pe credincioşii lor. Trebuinţele trupului să le fie îndestulate prin milostenia credincioşilor." Sem, care sorbise fiecare silabă din cuvintele tatălui său, îl opri spre a-1 întreba care este temeiul numărului nouă- nici mai mult, nici mai puţin. Iar patriarhul împovărat de ani îl lămuri, spunând: „Acesta este, fiule, număml celor care au călătorit în Arcă." Dar Sem nu fu în stare să adune decât opt: tatăl şi mama sa, el însuşi şi soţia sa şi cei doi fraţi ai săi cu soţiile lor. De aceea era foarte nedumerit de cuvintele tatălui său. Iar Noe, luând seama la nedumerirea fiului, îi desluşi mai departe: „Ia aminte, îţi voi dezvălui o mare taină, fiule. Cel de al nouălea era un călător tainic, ştiut şi văzut numai de mine. El a fost tot timpul însoţitorul meu şi cârmaciul meu. Nu mă întreba mai multe despre el, dar să faci negreşit o încăpere pentru el în lăcaşul tău. Acestea sunt dorinţele mele, Sem, fiul meu. îngrijeşte-te de ele." Iar Sem împlini întocmai cele poruncite de tatăl său. Când Noe trecu în lumea celor drepţi, fiii săi l-au ars pe altarul din Arcă, care a rămas apoi timp de secole, în faptă şi în duh, adevăratul lăcaş plănuit şi poruncit de către slăvitul biruitor al Potopului.