Într-o seară frumoasă şi parfumată ca o balerină corpansamblu de la Teatrul Savoy, masivul, blondul şi exuberantul prozator născut într-un sat cocoţat deasupra unor smârcuri şi bălţi pustiite de lună, Fănuş Neagu, pe numele adevărat Fănică Decebal Trifan Neagu, răsfoia plictisit plicurile sosite la revista Luceafărul, ce purtau menţiunea „poşta redacţiei”. Din motive realiste trebuie să precizăm din capul locului că toată scena de faţă, precum şi cele care îi vor urma s-au petrecut „în timpuri imemoriale”, cum ar zice Alexandru Andriţoiu rimând totul cu tale quale sau, în caz de forţă majoră, cu Trivale… Răsfoia manuscrise, ziceam, cu o mână, în timp ce cu cealaltă mitralia răspunsuri pentru rubrica „poşta redacţiei”, răspunsuri delicioase şi încurajatoare de tipul: „decât să rupi hârtia cu peniţa mai bine ia o tulumbă sub braţ şi fă-te pompier voluntar în timpul liber”. Sau, în cazul în care delicateţea suplinea ironia metaforică: „Mă întrebi dacă ai talent? N-ai, frate, ce să mai vorbim. Ori dacă ai, înseamnă că nu mă pricep eu la matematică, materie pe care n-am suferit-o neînţelegând ce haz are să înscrii neapărat un pătrat într-un cerc”… Veneau scrisori cu sutele (se scria mult şi pe atunci), astfel că susţinătorul Real-Giuleştilor, duşmanul pe vecie al Babei U.T.A., era ajutat benevol şi cu apetenţă de Vintilă Ornaru, dramaturg şi reporter, turfist şi autor de montaje literar-muzicale, care desfăcea plicurile, arunca un ochi de expert peste manuscrisele desfăcute şi eticheta monosilabic cu nonşalanţa insului care ciuruise în viaţă hectare de hârtie velină plus câteva parcele de blok-notess-uri: e ceva, nix, divă! „E ceva” însemna că trimiţătorul producţiei literare dădea oarecari semne de înzestrare; „nix”, pe nemţeşte, însemna ce ştie toată lumea, iar cine nu ştie, cu atât mai bine; „divă”, semn că manuscrisul vine de la o persoană de sex opus lui, fapt pe care-l deducea după calitatea hârtiei, floricelele desenate jos, în stânga, şi, în ultimă instanţă, după numele caligrafiat dedesubt. Trebuie să mărturisim cu loialitate că aportul dramaturgului pomenit mai sus nu era lipsit de importanţă. Experienţa vieţii, rutina, calmul proverbial (deviza lui era Festina lente!) făceau din el un colaborator absolut de neînlocuit. Deci, în acea seară de toamnă, în odaia mansardată a revistei, ora 20 şi 20 de minute fix, s-a auzit un răcnet victorios însoţit de un Evrika graseiat, care a avut darul să-l stupefieze pe autorul „Cantonului părăsit” ce-şi lăsă pentru o clipă peniţa în suspensie. (Mă văd obligat să desconspir faptul că solidul prozator scria pe timpul acela cu o simplă peniţă de toc pe care o ţinea cu dexteritate între degetul mare şi arătător, performanţă neegalată nici măcar de vestitul Iosefini. Nu suporta alt instrument de scris. Ulterior şi în special după căsătorie a trecut la creioanele mici, sferturi sau sfârcuri pe care le roade la un capăt cu înverşunare şi, mai recent, la pixuri pe care le ia cu împrumut şi le înapoiază dacă nu uită. Dar uită!).