Pe marele Naghib Mahfuz – cel mai mare şi singurul scriitor arab laureat al Premiului Nobel pentru Literatură până în momentul de faţă – l-am cunoscut cu mai mulţi ani înainte de a i se fi decernat înalta distincţie universală, întâmplarea şi norocul au făcut ca în anul universitar 1970- 1971, tânăr asistent universitar fiind, să beneficiez de o bursă de specializare în Egipt (la Universitatea din Cairo și Universitatea din Alexandria). Naghib Mahfuz ajunsese în vremea aceea în culmea gloriei. Am folosit prilejul pentru a frecventa săptămâni în şir întâlnirile sale cu tineri scriitori şi cu alţi oameni pasionaţi de literatură, ce se succedau cu o regularitate exemplară în după-amiaza zilei de vineri la Cafeneaua Riş din inima capitalei egiptene, pe care am mai revăzut-o de câteva ori în decursul anilor, ultima oară în primăvara anului 2007, mult extinsă şi cu înfăţişarea unui veritabil muzeu, adăpostind zeci de schiţe, picturi, portrete şi fotografii înfăţişându-l pe maestru şi pe numeroşi discipoli şi confraţi ai săi. În primăvara anului 1971, am avut reuşita de a-mi acorda, în timpul uneia din aceste „şezători”, un amplu interviu pe care l-am publicat în revista România literară din 3 iunie acelaşi an. În aceste împrejurări i-am obţinut şi consimţământul de a traduce în limba română oricare din romanele sale, urmând să primească eventualele drepturi de autor în monedă românească, în timpul unei posibile vizite în România, lucru ce nu s-a întâmplat niciodată, mai ales că scriitorul nu s-a despărţit de condei şi de ţara lui decât o singură dată în viaţă, pentru o scurtă vizită în fosta Iugoslavie. Nici cu ocazia decernării Premiului Nobel nu s-a deplasat în Suedia.

Aşa se face că în anul 1974 i-am tradus romanul Prepeliţele şi toamna în limba română, apărut la Editura Univers, şi am început să cochetez cu ideea traducerii celebrei sale Trilogii – primul roman fluviu din literatura arabă (circa 1500 pagini), apărut la Cairo în anii 1956-1957 şi consacrându-l definitiv în calitatea de cel mai cunoscut scriitor arab atât în lumea arabă, cât şi în Occident. Aş îndrăzni să afirm că aceasta a fost cartea care a realiniat literatura arabă la cote de interes universal. Nu se discutase până atunci despre o eventuală candidatură a sa la Premiul Nobel pentru Literatură, dar m-am numărat printre primii cunoscători ai operei sale care au intuit o astfel de posibilitate. Aşa se face că am pornit cu sârg la traducerea celebrei sale Trilogii, o veritabilă saga a Egiptului modern – prima jumătate a secolului XX –, dar legată prin fire invizibile pentru necunoscători şi chiar pentru puţin cunoscătorii literaturii arabe de tradiţia milenară a civilizaţiei, culturii şi literaturii arabe. Editura Minerva şi adevăratul ei patriarh şi „patron” permanent – marele om de cultură Theodor Vârgolici – şi-a asumat riscul, nerămas fără satisfacţia succesului, de a publica ampla carte şi nu oricum, ci în celebra colecţie de mare tiraj „Biblioteca pentru toţi” (cunoscută mai ales prin iniţialele B.P.T.), care a făcut să intre în casele a milioane de români, de cele mai diverse profesii, vârste şi niveluri de cultură, săptămână de săptămână de-a lungul a peste trei decenii, cele mai de seamă creaţii în proză şi versuri din literatura română şi din mai toate culturile lumii. Ilustraţiile copertelor celor şase volume inspirate din atmosfera cărţii au fost realizate de graficianul Editurii Minerva din vremea aceea – colegul meu de şcoală normală şi prietenul Dumitru-Titel Verdeş. În anul 1984 vedea lumina tiparului şi apărea în toate vitrinele librăriilor din România, în două volume, romanul Bayna el-Qasrein, însoţit de un amplu studiu introductiv intitulat „Naghib Mahfuz – de la romanul istoric la romanul filosofic” şi de un bogat aparat critic menit să susţină şi să faciliteze înţelegerea chiar şi a celor mai mici detalii de ordin istoricogeografic, social şi cultural prezente în ţesătura cărţii. În anul 1987, a avut acelaşi succes de bestseller cel de al doilea roman din Trilogie, apărut şi el în două volume, intitulat Qasr eş-Şawq. În anul 1988, cariera atât de prolifică a lui Naghib Mahfuz (aproape 50 de romane, volume de nuvele şi eseuri) era încununată de acordarea Premiului Nobel pentru Literatură, autorul devenind astfel unul din cei trei laureaţi arabi ai acestui premiu, dar singurul din domeniul literelor. Cel de al treilea roman din acest ciclu, intitulat Es-Sukkariyya, a apărut în anul 1989, împreună cu o serie de nuvele selectate din diverse culegeri ale scriitorului, întrucât romanul singur avea un număr de pagini prea mare pentru a apărea într-un singur volum de dimensiunile cărţilor colecţiei B.P.T., dar mai mic decât era necesar pentru a apărea în două volume. A fost şi acesta un joc al hazardului care mi-a permis să-l prezint pe marele prozator şi în calitatea sa de nuvelist, după ce, anterior, în culegerea Cele mai ieftine nopţi (1971) şi apoi în Antologia nuvelei arabe (1980), mai publicasem trei din nuvelele scrise de el.

Poate că aici este locul să precizez că unii traducători ai Trilogiei lui Naghib Mahfuz în alte limbi au socotit potrivit să traducă titlurile celor trei romane, care sunt în realitate numele unor străzi şi cartiere cairote – procedeu folosit de autor şi în cazul altor romane ale sale. Nu ştiu cât de inspirat sau mai puţin inspirat am fost eu netraducând aceste titluri prin „între cele două palate” (nemaivorbind de faptul că textul nu are legătură cu niciun palat), „Palatul dorului” (aşijderea) şi mai ales „Zaharniţa”. În studiul introductiv m-am referit pe larg la principalele etape ale creaţiei mahfuziene. Dar tot timpul am avut senzaţia că opera lui Naghib Mahfuz este prezentată incomplet, atât în Egipt, cât şi în afara ţării sale. Fără îndoială că juriul care a decis să-i acorde Premiul Nobel i-a cunoscut-o în întregul ei. În interviul pe care mi-l acorda în 1971, răspunzând la o întrebare despre proiectele sale viitoare, scriitorul s-a referit evaziv la un alt roman de mare cuprindere care ar fi urmat să prezinte evoluţia societăţii şi gândirii umane de la începuturi şi până în zilele noastre şi care ar fi trebuit să vadă lumina tiparului curând, tăinuindu-mi însă titlul lui. Romanul fusese deja terminat, ba chiar publicat în foileton în faimosul jurnal cairot Al-Ahram, care se apropia de centenarul întemeierii sale, sub titlul Awlad harati-na („Băieţii de pe strada noastră”), în intervalul 21 septembrie-15 decembrie 1959, într-o perioadă în care tânăra republică egipteană proclamată în urma revoluţiei din 23 iulie 1952 trecea printr-o criză politică şi economică profundă, din pricina stagnării economice pricinuite de măsurile de naţionalizare, acutizată de aruncarea în închisori a sute, poate chiar mii de adepţi ai mişcărilor de extremă dreaptă şi de extremă stângă. Apoi, când a fost pregătit în vederea publicării, romanul a fost confiscat 1 . Dar cartea a apărut la o editură beiruteză şi a pătruns clandestin în Egipt, devenind repede cunoscută de cititorii avizi de literatura apărută în astfel de circumstanţe, reverberaţiile acestui moment prelungindu-se vreme de aproape jumătate de veac, până după anul 2000, mai precis până în anul 2006, când romanul intitulat Băieţii de pe strada noastră a văzut lumina tiparului fără niciun fel de cenzură sau restricţii la editura Dar aş-Şurug din Cairo şi a cunoscut în câţiva ani peste cinci reeditări. Afirmam în articolul „Naghib Mahfuz – argumente la Premiul Nobel“, publicat în revista România literară, cu ocazia decernării Premiului Nobel, că ar fi fost deajuns chiar şi numai trei dintre operele marelui prozator egiptean (de fapt cinci, dacă avem în vedere că Trilogia este un ciclu alcătuit din trei romane) pentru a i se decerna premiul atât de râvnit, de disputat şi discutat, şi mă gândeam la Trilogie – evident –, apoi la romanul Pălăvrăgeală pe Nil, pe care l-am tradus în limba română în anul 2000, apărut la editura Sempre – poate expresia cea mai elocventă a alienării intelectualului egiptean, a evadării lui din realitatea cumplit de opresivă dintr-o anumită perioadă din istoria recentă a Egiptului, şi, în sfârşit, la Băieţii de pe strada noastră, care s-a aflat vreme de aproape cincizeci de ani la index fără ca nimeni să-şi asume răspunderea acestei măsuri şi să declare deschis motivul acestei decizii şi care a făcut din autor victima unui atentat soldat cu rănirea sa gravă în anul 1994. Criticul egiptean Samir Sirhan condamnă acest gest criminal săvârşit de un tânăr iresponsabil care n-a citit nici o iotă din acest roman şi-l califică drept o lamă împlântată în inima patriei2 . Dar de fapt romanul Băieţii de pe strada noastră este cel care i-a adus lui Naghib Mahfuz Premiul Nobel şi pentru curajul pe care l-a avut autorul de a aborda un subiect atât de delicat ca acela despre care este vorba în roman, într-o lume atât de specifică şi complexă ca aceea în care a trăit şi a creat autorul. În martie 1996, când l-am întâlnit pe Naghib Mahfuz ultima oară, de data aceasta în cafeneaua de la bordul unui vapor-restaurant ancorat la malul Nilului, unde reluase tradiţia întâlnirilor de vineri, în compania unei gărzi de corp permanente care-i fusese asigurată în urma atentatului și în condiţii de securitate foarte stricte, tocmai îi apăruseră Operele complete în câteva tomuri masive. Se mai aflau împreună cu mine poeta şi orientalista Rodica Firănescu de Ia Universitatea Halifax din Canada şi marele prozator egiptean Gamal alGhitani, discipol şi însoţitor cvasipermanent al maestrului, redactor-şef al revistei literare Akhbar al adab („Ştirile literare”), un supliment literar săptămânal aI cotidianului Al-Akhbar, „Ştirile”.

După ce i-am obţinut autograful şi i-am înmânat la rândul meu cele şase volume ale Trilogiei traduse în limba română, mi-am permis să remarc, mai în glumă, mai în serios, că operele lui sunt de fapt incomplete, întrucât din volumele răsfoite am constatat că tot lipsea romanul Băieţii de pe strada noastră, cu toate că însuşi şeful statului– conform folclorului scriitoricesc egiptean – ar fi dat dispoziţii cu ocazia unei recepţii organizate la Cairo, în anul 1988, după decernarea Premiului Nobel, să fie neîntârziat editată cartea în Egipt. Marele Naghib a evitat să comenteze situaţia şi s-a limitat să remarce că nici nu ar fi băgat de seamă lucrul acesta. A mai fost nevoie de încă vreo cincisprezece ani pentru ca această carte să vadă lumina tiparului în ţara în care fusese plămădită. Abia în anul 2007, când am revenit la Cairo ca în fiecare primăvară începând din 1997, în calitate de membru corespondent al Academiei de Limba Arabă din Cairo, pentru a participa la congresele anuale ale acestei instituţii, am descoperit cartea în vitrinele librăriilor din marea metropolă egipteană. Aşadar, ea nu a putut apărea decât la aproape o jumătate de secol după ce a fost scrisă şi cu numai câţiva ani înaintea decesului marelui Naghib, survenit la 31 august 2006. De ce toată această îndelungată aventură a romanului Băieţii de pe strada noastră? S-au dat răspunsuri diferite la această întrebare. În primul rând, o instituţie religioasă de înalt prestigiu a apreciat că romanul abordează un subiect socotit din punctul ei de vedere tabu şi a pus cartea la index, pronunţându-se împotriva publicării şi difuzării ei în Egipt. În al doilea rând, anumite instituţii ale statului au citit printre rândurile cărţii – cu toate că unii critici egipteni au exprimat îndoieli în legătură cu faptul că reprezentanţii lor ar fi citit-o – numeroase aluzii la abuzurile lor şi au subscris la decizia celei dintâi, susţinând-o cu asiduitate. Este adevărat că subiectul complex pe care autorul îl abordează, precum şi parabola, alegoria şi multitudinea de simboluri la care a recurs autorul permit atât o lectură şi o înţelegere a nivelului de suprafaţă, cât şi diverse interpretări de adâncime. În fond, Naghib Mahfuz, de formaţie filosofică, a urmărit atât în perioada studiilor de la Universitatea din Cairo, cât şi după încheierea lor, diversele curente din gândirea europeană, alături de istoria filosofiei islamice, într-o perioadă în care numeroşi tineri egipteni se formaseră în universităţi din Occident, şi a scris în perioada interbelică numeroase articole despre diversele curente de gândire, inclusiv despre relaţia dintre religie şi ştiinţă. Punctul maxim al crizei spirituale prin care au trecut generaţia sa şi el însuşi, la care face aluzie încă din Trilogie, unde el se identifică – după propria mărturisire – cu Kamal, unul din personajele centrale ale cărţii3 , este surprins în romanul Băieţii de pe strada noastră, unde eroul ultimului episod al cărţii, care poartă numele Arafa, ce trimite cu gândul la „ştiinţă”, în căutarea şi zbaterea sa cumplită generată de dorinţa de a-i elibera pe cei mulţi şi de a pune capăt oprimării și tiraniei, ajunge în final să-l ucidă – chiar dacă nu direct – și pe personajul patriarh Al-Gabalawi, care domină cartea de la început până la ultima filă şi care simbolizează divinitatea supremă4 , dar care poate să fie şi întruchiparea simbolică a religiei .

Dar ultimul mesaj transmis de Arafa este dorinţa de a folosi descoperirile ştiinţei pentru a reînvia divinitatea şi a o repune în drepturile sale, de a ajunge la împăcare între ştiinţă şi religie şi a le pune pe amândouă în slujba respectării demnităţii umane. De altfel, într-un mesaj adresat în anul 1994 colocviului cu tema „Spre un proiect al civilizaţiei arabe”, ale cărui Iucrări au avut loc la Cairo, Naghib Mahfuz afirma categoric că orice proiect de civilizaţie arabă trebuie să se întemeieze pe Islam şi pe ştiinţă, întrucât religia este sursa valorilor spirituale supreme în comunitatea musulmană, în vreme ce ştiinţa asigură progresul şi renaşterea prezentă şi viitoare a acesteia şi niciun popor care nu ţine pasul cu evoluţiile din domeniul ştiinţei nu va putea avea un viitor printre celelalte popoare"6 . El adăuga: „Doresc să afirm răspicat că nici romanul Băieţii de pe strada noastră, pe care unii l-au înţeles greşit, nu a ieşit din cadrul acestei viziuni. Semnificaţia lui esenţială constă în faptul că oamenii, atunci când au renunţat la religia reprezentată de Al-Gabalawi şi şi-au închipuit că ar putea doar prin ştiinţa reprezentată de Arafa să-şi orânduiască viaţa pe pământul care este strada noastră, au descoperit că ştiinţa fără religie se poate transforma într-un instrument al răului (…) şi au început din nou să-l imite pe Al-Gabalawi" . Şi cum de a putut să apară această carte în Egipt după unul 2000? Criticul egiptean Ahmad Kamal abu al-Magd, care semna în anul 1994 o succintă relatare despre o discuţie cu Naghib Mahfuz, în ziarul Al-Ahram, completată în anul 2006 cu o scurtă „mărturie”, ambele apărând ca prefaţă la prima ediţie a romanului în versiunea arabă, se referă la noile condiţii care au făcut posibilă recent apariţia cărţii. El sublinia schimbările care au avut loc în Egipt şi în lumea arabă în general în decursul ultimilor ani, paşii întreprinşi pe calea reformei politice, sociale şi culturale, discuţiile şi reflecţiile elitei intelectuale, subliniind necesitatea respectării libertăţii de expresie şi convingerilor scriitorilor, pe care să şi le poată reprezenta în operele lor în formulele socotite adecvate, fără niciun fel de restricţii, tutelă sau teamă de acuzaţii8 . Naghib Mahfuz însuşi mărturisea că el a scris Băieţii de pe strada noastră pentru a fi un roman, în vreme ce unii l-au citit ca pe un tratat şi că romanul este o compoziţie literară în care realul se combină cu simbolul şi cu imaginarul9 . Apariţia romanului Băieţii de pe strada noastră, alături de numeroase alte cărţi publicate în Egipt în ultimii ani, cum sunt cele ale lui Gama alGhitani, Alaa al-Aswani (din care am tradus Blocul Iakubian, apărută la Editura Polirom în 2008), Sanallah Ibrahim, Baha Tahir şi alţi prozatori din generaţia de mijloc şi din ultima generaţie, demonstrează deschiderea culturală evidentă a Egiptului în perioada recentă.

Băieţii de pe strada noastră este de fapt o parabolă a marilor momente pe care le-a parcurs credinţa umană, religia întregii omeniri cu mesajul ei umanist, dar momentele acestei evoluţii sunt în bună măsură prezentate prin prisma gândirii islamice, tributară Coranului şi Tradiţiei. Romanul începe cu alungarea din Paradis, mai întâi a lui Idris (o rimă pentru Iblis, unul din numele arabe ale diavolului), urmată de săvârşirea păcatului primordial şi de alungarea lui Adham (o deformare a numelui Adam), care nu rezistă ispitelor venite din partea lui Idris şi din partea soţiei sale, de izbânda lui Gabal (nume care în traducere înseamnă „Munte” şi trimite la muntele Tor, unde i-a fost revelată acestuia prima religie monoteistă cu mesajul ei umanist), continuă cu izbânda lui Rifaa (în traducere „Înălţare/Ridicare”, chiar dacă în carte nu se face referire la înălţarea la cer a lui Iisus Hristos) şi apariţia creştinismului, apoi cu izbânda lui Qasem [„împărţitorul (dreptăţii)”], referire la profetul Muhammad – întemeietorul Islamului, ultima mare religie monoteistă – care a propovăduit egalitatea între toţi oamenii adepţi ai mesajului său – deopotrivă bărbaţi şi femei de pretutindeni – ni se încheie cu victoria şi totodată eşecul lui Arafa – mesagerul ştiinţei –, care declară deschis că roadele ştiinţei nu se vor vedea decât atunci când ea va deveni un bun al tuturor oamenilor. Separată de religie, ştiinţa este deturnată de la mesajul ei umanist şi ajunge să servească realizării unor scopuri distructive, îndreptate împotriva oamenilor. Dar acest ultim mare capitol al cărţii lasă deschisă discuţia despre posibila împăcare dintre ştiinţă şi religie, prin dispariţia unui personaj, simbolic şi el – Hanaş – ,ucenicul vrăjitorului Arafa, care ar putea ajunge în posesia tainelor ştiinţei pentru a le pune în cele din urmă în slujba oamenilor.

El este, aşadar, desemnat să fie purtătorul şi continuatorul mesajului lui Arafa, veriga purtătoare a elementului ştiinţă. Pe trimisul lui Al-Gabalawi la Qasem îl cheamă Qindil, care prin sonoritate aminteşte de Jibril – îngerul trimis de Allah la Muhammad pentru a-i transmite Coranul şi noua religie ce-i este revelată. Căsătoria lui Qasem cu Qamar prezintă multe similitudini cu căsătoria profetului Muhammad cu Khadiga, iar cea cu Badriyya trimite la căsătoria profetului Muhammad cu Aişa. Prietenii şi sprijinitorii cei mai apropiaţi ai lui Qasem sunt vărul său, Hasan, care ne duce cu gândul Ia Ali; Sadiq, care aminteşte de Abu Bakr as-Siddiq, primul calif, şi Zakariya, care ne face să ne gândim la Abu Talib, unchiul profetului Muhammad şi tatăl lui Ali. O altă axă centrală a cărţii este înfruntarea permanentă dintre bine, simbolizat de aceşti mari reformatori şi întemeietori de religii, şi dintre forţele răului, reprezentate de haidamacii şi supraveghetorii care se succed şi reapar unii după alţii – o întruchipare a instituţiilor represive care au funcţionat de-a lungul întregii istorii a omenirii. Pe de altă parte, cartea abundă în referiri şi aluzii la viaţa socială şi politică a Egiptului din perioada când a fost scrisă. Şi parcă împins de dorinţa de a pune în evidenţă aceste realităţi, autorul le plasează în locuri şi cartiere foarte cunoscute ale oraşului Cairo: cartierul Al-Gamaliyya, în care s-a şi născut şi a crescut şi care i-a fost foarte familiar, colina Al-Muqattam care străjuieşte oraşul, Bab al-Nasr şi altele. Deşertul este un element geografic cu multe semnificaţii: uneori el este absolutul, alteori este tărâmul în care sunt alungaţi indezirabilii sau în care îşi găsesc refugiu fugarii, alteori este câmpul confruntărilor, dar mai presus de toate acestea, el este mediul cel mai potrivit pentru meditaţie şi primirea revelaţiilor10. Şi parcă pentru a sprijini această convingere, Naghib Mahfuz însuşi a ales ca locul său de veci să fie o zonă din deşertul Al-Fayum, situată la circa 30 de kilometri în afara capitale