În interiorul capelei de piatră a Academiei Welton, un colegiu privat, cuibărit printre colinele îndepărtate ale Vermontului, mai bine de trei sute de băieţi, toţi îmbrăcaţi în uniforma şcolii, aşteptau în băncile dispuse de o parte şi de alta a naosului, înconjuraţi de părinţi cu feţe strălucind de mândrie. În acorduri de cimpoi, un bărbat scund, înfăşurat în faldurile unei robe, aprinse o lumânare şi dădu semnalul de începere a unei procesiuni alcătuite din elevi care duceau steaguri, profesori îmbrăcaţi în robe şi foşti absolvenţi care mergeau pe un coridor placat cu ardezie, care ducea la venerabila capelă. Cei patru băieţi care purtau drapelele mărşăluiră solemn până la podium, urmaţi fără grabă de bărbaţii în vârstă, ultimul dintre ei ducând cu mândrie lumânarea aprinsă. Directorul Gale Nolan, un bărbat voinic, puţin peste cincizeci de ani, stătea pe podium, aşteptând încheierea procesiunii.

— Doamnelor şi domnilor... băieţi... spuse el solemn, arătând către cel care ducea lumânarea. Lumina cunoaşterii. Auditoriul aplaudă politicos, în timp ce domnul mai în vârstă înaintă uşor cu lumânarea în mână. Cimpoierul îi luă locul în colţul podiumului, iar cei patru purtători, după ce îşi coborâră drapelele pe care se citeau cuvintele „Tradiţie”, „Onoare”, „Disciplină” şi „Excelenţă”, se aşezară în linişte alături de restul auditoriului. Domnul care ducea lumânarea se îndreptă către primele rânduri ale publicului, acolo unde erau aşezaţi elevii cei mai tineri, care ţineau în mâini lumânări încă neaprinse. Încet, el se aplecă, aprinzând lumânarea primului elev de pe rând.

— Lumina cunoaşterii va trece din generaţie în generaţie, intona solemn directorul Nolan, în timp ce fiecare băiat îi aprindea lumânarea celui aflat alături. — Doamnelor şi domnilor, stimaţi absolvenţi şi elevi ai acestei şcoli...

Anul 1959 marchează cel de-al o sutălea an de existenţă a Academiei Welton. În urmă cu o sută de ani, în 1859, patruzeci şi unu de băieţi se aflau în această încăpere şi li s-a adresat aceeaşi întrebare cu care sunteţi întâmpinaţi şi voi la începutul fiecărui semestru. Nolan făcu aici o pauză de efect, în timp ce trecu cu privirea peste toată sala plină de feţe tinere, crispate şi copleşite de spaimă. — Domnilor, spuse el cu un glas tunător, care sunt cei patru stâlpi? Mişcările picioarelor rupseră tăcerea încordată când elevii se ridicară în poziţie de drepţi. Todd Anderson, un băiat de şaisprezece ani, unul dintre puţinii care nu purtau uniforma şcolii, avu un moment de ezitare când cei din jurul său se ridicară. Faţa îi era trasă şi nefericită, iar ochii întunecaţi de supărare. Deşi mama lui îl încurajase discret, se mulţumi să-i urmărească pe cei din jur strigând la unison: — Tradiţie! Onoare! Disciplină! Excelenţă! Nolan încuviinţă din cap şi băieţii se aşezară la loc. Când scârţâitul scaunelor se potoli, o tăcere solemnă puse stăpânire pe capelă.

— În primul său an de existenţă, spuse decanul Nolan cu un glas puternic la microfon, la Academia Welton au absolvit cinci elevi. Urmă o pauză. Apoi Nolan continuă