Cele două coame se aflau una lângă alta. Una era Kameno, cealaltă, Makuyu. Între ele era o vale. I se spunea Valea Vieţii. Dincolo de Kameno şi Makuyu existau multe alte văi şi coame, care se întindeau fără vreun plan ce putea fi desluşit. Semănau cu nişte lei adormiţi, care nu se trezeau niciodată; care dormeau somnul adânc al Creatorului lor. Prin Valea Vieţii curgea un râu. Dacă n-ar fi fost tufişuri şi copaci care să acopere pantele, ai fi văzut râul din Vârful lui Kameno sau al lui Makuyu. Însă acum trebuia să te duci acolo jos. Nici măcar atunci nu puteai să vezi toată întinderea râului în timp ce se unduia graţios şi aparent fără grabă în josul văii, ca un şarpe. Râul se numea Honia, şi însemna leac sau a readuce la viaţă. Râul Honia nu seca niciodată. Părea să aibă o puternică dorinţă de a trăi, dispreţuind secetele şi schimbările de vreme. Şi curgea mereu în aceeaşi direcţie, niciodată grăbindu-se, niciodată şovăind. Oamenii vedeau asta şi erau fericiţi. Honia era sufletul coamelor Kameno şi Makuyu. Le unea. Iar oamenii, vitele, animalele sălbatice şi copacii erau cu toţii uniţi de acest râu al vieţii. Când stăteai în vale, cele două coame încetau să mai fie lei adormiţi, uniţi de sursa lor comună de viaţă. Deveneau adversare. Îţi dădeai seama de acest lucru nu după ceva tangibil, ci după felul în care se înfruntau una pe cealaltă, precum două rivale gata să intre într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supremaţie în acest ţinut izolat. Totul a început cu mult timp în urmă. În Makuyu s-a ridicat un bărbat, care a afirmat că Gikuyu şi Mumbi au stat o vreme acolo cu Murungu în drumul lor spre Mukuruwe wa Gathanga. Ca rezultat al acelei şederi, spunea el, conducerea i-a fost lăsată lui Makuyu.

Nu toată lumea îl credea. Căci nu se şoptise şi nu se zvonise mereu oare că Gikuyu şi Mumbi se opriseră la Kameno? Şi nu crescuse un deluşor din pământul pe care stătuseră ei la sud de Kameno? Iar Murungu le spusese: „Acesta este pământul pe care vi-l dau, o, ţie, bărbatule şi femeii tale. E al vostru ca să-l stăpâniţi şi să-l cultivaţi, al vostru şi al urmaşilor voştri.“ Pământul era fertil. Întreaga ţară Gikuyu era, de la un orizont care îmbrăţişa cerul până la celălalt, ascunsă în nori. Aşa se povestea în Kameno, că superioritatea spirituală şi conducerea fuseseră lăsate acolo. Kameno avea dovezi solide pentru a susţine această poveste. În locul unde stătuseră Gikuyu şi Mumbi răsărise o dumbravă sacră; oamenii încă îi mai aduceau omagii. De asemenea, oricine se ostenea să ţină socoteala putea să vadă că din Kameno se năşteau mai mulţi eroi şi conducători decât de pe oricare altă coamă. Mugo wa Kibiro, marele clarvăzător Gikuyu din vechime, se născuse acolo. Acolo crescuse, având viziuni despre viitor, pe care le împărtăşise numeroşilor oameni care mergeau să-l vadă şi să-l audă. Însă câţiva, mai cinici decât vecinii lor, nu voiau să meargă la el. Îl numeau impostor. Apoi, într-o noapte, când lumea dormea, el a dispărut de pe dealuri. În curând s-a auzit de el în regiunea de dincolo de dealuri, în Nyeri, Kiambu, Muranga, în toată ţara Gikuyu, de fapt.

Iar el încă îşi rostea cu voce tare mesajul, strigând: „Va veni un popor cu veşminte ca fluturii“. Aceştia erau oamenii albi. Sau mai era acel mare vrăjitor, Kamili, ale cărui vrăji i-au uluit până şi pe oamenii albi din Muranga. Farmecele şi magia lui, înainte ca acesta să fie copleşit de albi cu zâmbete şi daruri, i-au adus o faimă răsunătoare. Se zicea că şi el se născuse la Kameno. Asemenea lui Mugo înaintea sa, dispăruse de pe dealuri în ţara de dincolo. Viaţa mărginită a coamelor nu l-a putut cuprinde. Un altul a fost Wachiori, un mare războinic, care condusese întregul trib împotriva Ukabi-lor şi Masai-lor. În tinereţe ucisese un leu – de unul singur. Când a murit – în mâinile unui alb rătăcitor – a lăsat un nume măreţ, rămânând idolul multor tineri războinici. Coamele erau izolate. Oamenii de acolo duceau o viaţă a lor, netulburată de ceea ce se întâmpla în exterior. Bărbaţii şi femeile nu aveau a se teme de nimic. Ukabi-i nu aveau să vină niciodată acolo. S-ar fi rătăcit pe dealuri, pe coame şi în văi. Nici măcar alţi Gikuyu din Nyeri sau Kiambu nu se descurcau foarte bine pe dealuri. Aşa că ţara cu multe coame era lăsată în pace, neatinsă de forţele turbulente din exterior. Aceste dealuri şi coame străvechi erau inima şi sufletul regiunii. Ele păstrau pure şi intacte magia şi ritualurile triburilor. Oamenii lor se veseleau împreună, dăruindu-şi unii altora sângele şi căldura râsului lor. Uneori se luptau. Însă lupta era între ei înşişi şi nimeni din afară nu era nevoit să afle vreodată. Erau muţi faţă de străini, nerostind nici unul dintre secretele ai căror păzitori erau. Kagutui ka Mucii gatihakagwo Ageni – pânza uleiată a casei nu e pentru frecţii pe pielea străinilor. Conducătorii regiunii se năşteau acolo. Coamele fiind izolate, puţini oameni plecau. Aceştia, care aveau curajul să privească dincolo de mulţumirea lor prezentă spre o viaţă şi o regiune dincolo de ei, erau puţinii aleşi trimişi de Murungu să salveze un neam în ceasul său de nevoie: Mugo, marele clarvăzător; Wachiori, gloriosul războinic; Kamiri, puternicul magician. Ei deveniră străini pentru dealuri. Prin urmare, pânza uleiată a casei nu era pentru ei. Era pentru aceia care trăiau înăuntrul casei. Aceştia erau oamenii ale căror sânge şi oase vorbeau limba dealurilor.

Copacii ascultau, gemeau în bătaia vântului şi păstrau tăcerea. Păsările şi fiarele auzeau şi ascultau în tăcere. Numai uneori ofereau un răspuns, vesele ovaţii sau un urlet furios.

Descarca Raul care ne desparte de Ngugi wa Thiong'o in format pdf.