Într-o căsuță sărăcăcioasă la marginea unui sat trăiau în dragoste și armonie doi bătrâni. Deși erau săraci, viața a fost darnică cu ei și le-a oferit 7 copii ca șapte flori, 4 fete și 3 băieți. Cei 7 copii și-au luat zborul și erau acum așezați fiecare la casa lui, departe de căsuța sărăcăcioasă de la marginea satului. Bătrânii nu au putut să le ofere nimic decât multă iubire, înțelegere și respect, iar copiii și-au clădit singuri un rost în viață; propriile căsuțe și familii. Era mijlocul lunii decembrie, iar mama stătea îngândurată și privea pe fereastră cum fulgii mari de zăpadă se așterneau formând un strat moale și pufos de nea.

Atunci o dorință arzătoare îi cuprinse sufletul și începu să le scrie copiilor câte o scrisoare. Dacă ar veni cu toții acasă în seara de Crăciun, ar fi cea mai minunată seară, ar fi ca atunci când erau copii, gândi bătrâna. —Am fi cei mai fericiți, ar fi minunat, spuse și bătrânul. Timpul se scurse repede și mai erau doar 3 zile până la Crăciun, iar bătrânica, gârbovită, trebăluia de zor în bucătărie cu coptul cozonacului și făcutul sarmalelor, încercând să aducă din nou în casă magia Crăciunului, care dispăruse odată cu plecarea copiilor. E seara de Crăciun, pe străzi se aud glasurile copiilor care colindă pe la casele oamenilor. Bătrâna iese pe prispă să vadă dacă-i vin copiii, așteptându-i cu atâta emoție și înfrigurare, pentru că trecuseră ani buni de când nu mai petrecuseră cu toții împreună seara de Crăciun.