Dar Bennett suferea de optimism și nu avea chef să plece din Franța. Așa că, fără alte priceperi decât flerul de amator în materie de case și terenuri, dublat de nevoia presantă de a încasa comisioane din vânzări, intrase și el în tagma nomadă de agents immobiliers— dintre care unii nu aveau o pregătire mai bună decât a lui —, care își petreceau viața scurmând prin ținuturile rurale provensale. Asemenea lor, își petrecea zilele căutând ruine cu individualitate, hambare cu potențial, cocini cu viitor, hangars cu personalitate, foste staule, pigeonniers părăginiți și orice altă construcție șubredă care, cu investiții masive de fantezie, dar mai ales de bani, se putea preta transformării în-tr-o reședință îmbietoare. Nu fusese deloc simplu. Concurența era acerbă; în unele zile Bennett avea efectiv impresia că în domeniul ăsta ingrat agenții imobiliari erau mai numeroși decât clienții. Piața se cam relaxase, iar de vină era francul francez. Devenise prea puternic — în special pentru americani, britanici, olandezi și suedezi. Elvețienii aveau bani, dar, prudenți și răbdători ca întotdeauna, preferau să aștepte ca francul să cadă. Mușteriii erau ori nemți doldora de mărci, ori parizieni dornici să investească bănetul găsit sub salteaua de la mama-mare. Dar chiar și aceștia erau puțini, așa că încasările rămâneau subțiri.