Dragoste si ura Rhidian Brook descarca gratis PDF.

— A venit Bestia. Am văzut-o. Și Berti a văzut-o. Și Dietmar a văzut-o. Cu blana ei neagră, ca o haină simandicoasă de damă. Și dinții ăia ca niște clape de pian. Trebuie s-o omorâm. Dacă n-o omorâm noi, cine o s-o omoare? Englezii? Yankeii? Rusnacii? Francezii? N-o s-o facă niciunii, pentru că sunt prea ocupați să vadă de alte lucruri. Vor și aia, și aia. Sunt ca niște câini care se luptă pentru un os fără carne pe el. Trebuie s-o facem noi. S-o omorâm înainte să ne omoare ea pe noi. Băiatul pe nume Ozi își potrivi casca, în timp ce îi conducea pe ceilalți prin peisajul pulverizat al orașului bombardat de englezi. Purta o cască englezească, furată din spatele unui camion de lângă Alster. Deși nu era la fel de elegantă precum căștile americane sau chiar cele rusești pe care le avea în colecția lui, i se potrivea cel mai bine și îl ajuta să înjure în engleză atunci când o purta, ca sergentul britanic pe care îl văzuse cum țipă la prizonieri în gara Dammtor din Hamburg: „Alo! Ridicați dracului mâinile. Am zis să le ridicați dracului! Să le văd io! Nemțălăi nenorociți și idioți ce sunteți”. Doar pentru o clipă, bărbații aceia nu ridicaseră mâinile; nu pentru că nu înțelegeau, ci pentru că erau prea slăbiți de nemâncare. Nemțălăi nenorociți și idioți! Mai jos de gât, hainele lui Ozi erau o amestecătură de improvizații din zdrențe și articole de mare preț: halatul unui dandy, vesta unei fete bătrâne, cămașa fără guler a unui bunic, pantalonii suflecați ai unui parașutist, legați cu o curea făcută din cravata unui funcționar, și pantofii rupți la vârf ai unui șef de gară mort de mult. Sălbaticii – albul ochilor le era mărit de frică și accentuat de fețele murdare – își urmau liderul prin molozul zdrobit. Ajunseseră, șerpuind printre morenele de cărămidă și piatră, într-un luminiș în care racheta conică a unei clopotnițe zăcea întinsă pe o parte. Ozi ridică o mână ca să-i oprească pe ceilalți și o băgă pe cealaltă sub halat, să ia Lugerul. — E aici, spuse el amușinând aerul. Îi simt mirosul. Simțiți? Sălbaticii amușinară ca niște iepuri febrili. Ozi se lipi de clopotnița doborâtă și avansă încet spre deschizătura ei, cu pistolul scos care îl îndruma ca o nuia magică. Se opri și bătu cu el în con, transmițându-le celorlalți că probabil Bestia era înăuntru. Apoi: o străfulgerare neagră, atunci când ceva țâșni dinăuntru în spațiul deschis. Sălbaticii se ghemuiră, dar Ozi avansă, se postă cu picioarele depărtate, închise un ochi, ținti și VP - 5 trase.

— Mori, Bestie! Focul de armă fu înăbușit de atmosfera înnorată și umedă, iar un ricoșeu răsunând metalic trimise înapoi mesajul că Ozi ratase ținta.

— Ai nimerit-o? Ozi lăsă pistolul jos și îl băgă sub curea. — O prindem noi altcândva, spuse el. Haideți să căutăm ceva de mâncare. * — V-am găsit o casă, domnule. Căpitanul Wilkins își stinse țigara și puse degetul îngălbenit pe harta Hamburgului de pe peretele din spatele biroului său. De la acul care marca locul cartierului lor general temporar, trasă o linie spre vest, departe de cartierele bombardate Hammerbrook și St. Georg, dincolo de St. Pauli și Altona, spre vechea suburbie de pescari Blankenese, unde Elba cotea și se vărsa în Marea Nordului. Harta – scoasă dintr-un ghid german de dinaintea războiului – nu arăta faptul că aceste aglomerări urbane erau acum un oraș fantomă, compus doar din cenușă și moloz. — E un palat superb, lângă fluviu. Iată. Degetul lui Wilkins încercui cotul de la capătul lui Elbchaussee, șoseaua care mergea în paralel cu marele fluviu. — Cred că îl veți găsi pe gustul dumneavoastră, domnule. Cuvântul ținea de o altă lume: o lume a surplusului și confortului civil. În ultimele câteva luni, gusturile lui Lewis se limitaseră la o listă simplă a nevoilor imediate și elementare: 2.500 de calorii pe zi, tutun, căldură. „Un palat superb, lângă fluviu” i se părea dintr-odată cerința unui rege frivol. — Domnule? Lewis „plecase” iar; plecase în acel parlament recalcitrant din capul lui, locul în care, din ce în ce mai mult, se trezea polemizând aprins cu colegii lui.

— Acolo nu locuiește deja cineva? Wilkins nu știa cum să răspundă. Comandantul lui era un om cu o reputație excelentă și un palmares de război impecabil, dar părea să aibă aceste ciudățenii, un mod diferit de a vedea lucrurile. Tânărul căpitan recurse la recitarea a ceea ce citise în manual: — Oamenii aceștia nu au niciun fel de busolă morală, domnule. Sunt un pericol pentru noi și pentru ei înșiși. Au nevoie să știe cine e la comandă. Au nevoie de conducere. De o mână de fier, dar în același timp dreaptă. Lewis dădu din cap și îi făcu semn căpitanului să continue, economisinduși cuvintele. Frigul și caloriile îl învățaseră să le normeze. — Casa aparține unei familii pe nume Lubert. Luuu-ber-t. Cu „t” accentuat la sfârșit. Soția lui Lubert a murit în bombardament. Era dintr-o familie de VP - 6 mahări ai comerțului cu alimente. Legături cu familiile Blohm și Voss. Aveau și mai multe mori. Herr Lubert era arhitect. Încă nu a fost exonerat, dar noi credem că e probabil alb sau, în cel mai rău caz, o nuanță acceptabilă de gri; nu are legături vădite cu naziștii. — Pâine. — Poftiți? Lewis nu mâncase nimic toată ziua și de la „moară” făcuse imediat legătura cu pâinea, fără să se gândească; pâinea pe care și-o imagina în mintea lui deveni dintr-odată mai prezentă, mai reală decât căpitanul care stătea lângă hartă, de cealaltă parte a biroului. — Continuă. Cu familia. Lewis se strădui să pară că ascultă, dând din cap și înclinându-l într-o expresie curioasă. Wilkins continuă: — Soția lui Lubert a murit în ’43. În marele incendiu. Au un copil, o fiică: Frieda, de 15 ani. Au câțiva servitori, o fată în casă, un bucătar și un grădinar. Grădinarul e un meșter de prima mână, a fost în Wermacht. Familia are niște rude la care se poate muta. Putem să încartiruim personalul sau puteți să-i preluați. Sunt suficient de curați. Procesul prin care Departamentul de Informații al Comisiei de Control cernea sufletele, evaluându-le curățenia, se numea Fragebogen, adică chestionarul: o sută treizeci și trei de întrebări prin care era determinat gradul de colaborare cu regimul al cetățenilor germani. În funcție de acesta, erau categorisiți în trei grupuri cu nume de culori: negru, gri și alb, cu nuanțe intermediare pentru mai multă claritate – fiind apoi repartizați în consecință.

— Ei se așteaptă la rechiziție. Nu mai rămâne decât ca dumneavoastră să vedeți palatul și apoi să-i dăm afară. Nu cred că o să fiți dezamăgit, domnule.

— Crezi că ei o să fie dezamăgiți, căpitane? — Ei? — Familia Lubert. Când o să-i dau afară. — Nu-și permit luxul de a fi dezamăgiți, domnule. Sunt germani.

— Bineînțeles. Ce naivitate din partea mea. Lewis o lăsă așa. Dacă ar mai fi pus astfel de întrebări, acest ofițer tânăr și capabil, cu banduliera lui sclipitoare și jambierele impecabile, i-ar fi făcut raport la Psihiatrie. Ieși din Cartierul General al Misiunii Militare Britanice în frigul prematur al unei zile de sfârșit de septembrie. Suflă aburi groși și își trase mănușile din piele de căprioară pe care căpitanul McLeod, ofițerul american de cavalerie, i le dăduse în primăria din Bremen, în ziua în care Aliații VP - 7 anunțaseră liniile de demarcație ale noii Germanii. — Se pare că voi luați resturile, spusese căpitanul citind directiva. Francezii iau vinul, noi luăm priveliștea și voi luați ruinele. Lewis trăise printre ruine deja de atât de mult timp, încât nici nu le mai observa. Uniforma lui era o ținută adecvată pentru un guvernator al acestei Germanii noi, cvadripartite – un fel de haine civile internaționalizate care, în mijlocul dezorientării și re-reglementării de după război, erau acceptate fără comentarii. Mănușile americane erau prețuite, însă haina lui de blană de oaie de pe frontul rusesc era cea care îi furniza cea mai multă plăcere. Originea ei putea fi urmărită, prin intermediul americanilor, până la un locotenent al Luftwaffe care o luase, la rândul lui, de la un colonel al Armatei Roșii făcut prizonier. Dacă vremea o ținea tot așa, avea să o poarte în curând. Era o ușurare să scape de Wilkins.

Tânărul ofițer făcea parte din noua brigadă de funcționari care constituiau Comisia de Control din Germania, CCG, un corp supradimensionat de hârțogari care se considerau arhitecții reconstrucției. Puțini dintre ei luaseră parte la lupte – sau măcar văzuseră un german – ceea ce le permitea să ia decizii plini de încredere și să le justifice cu teorii. Wilkins avea să devină în curând maior. Lewis scoase o tabacheră placată cu argint din haină și o deschise, făcând să se reflecte lumina soarelui pe suprafața ei clară și lustruită. O lustruia în mod regulat. Tabachera era singura comoară materială pe care o avea la el, un cadou de despărțire pe care Rachael i-l dăduse la poarta ultimei case în care locuise el – în Amersham, cu trei ani în urmă. „Să te gândești la mine când fumezi”, fusese indicația ei, iar el încercase să facă întocmai, de 50, 60 de ori pe zi, timp de trei ani; un mic ritual care să păstreze aprinsă flacăra iubirii. Lewis aprinse o țigară și se gândi la acea flacără. Odată cu depărtarea și timpul, fusese ușor s-o facă să pară mai fierbinte decât era. Amintirea cărnii voluptuoase și netede a soției lui și a momentelor în care făceau dragoste îl susținuse de-a lungul lunilor reci și singuratice (carnea ei părând să devină din ce în ce mai netedă și mai voluptuoasă pe măsură ce războiul avansa), însă această versiune imaginată de el, acest surogat al soției lui devenise atât de confortabil, încât perspectiva iminentă de-a o atinge și mirosi efectiv îl tulbura. Un Mercedes 540K negru și lucios, cu un fanion britanic pe capotă, opri în fața treptelor Cartierului General. Drapelul de la oglinda laterală era singurul lucru care părea nelalocul lui. În ciuda asocierilor pe care le inspira, lui Lewis îi plăcea vehiculul, forma lui și torsul domol al motorului. Era echipat ca un vapor transatlantic, și maniera ultra-atentă de a conduce a șoferului – Herr Schroeder – sporea impresia că seamănă cu un vapor. Însă VP - 8 oricâte însemne britanice ar fi avut, această mașină nu putea fi degermanizată. Personalul militar britanic era făcut pentru Austinul 16 zumzăitor și borcănat, nu pentru aceste mașinării de cucerit lumea, de o frumusețe animalică. Lewis coborî treptele și schiță un salut către șofer. Schroeder, un bărbat subțire și nebărbierit, cu șapcă și pelerină negre, sări de pe locul șoferului și ocoli sprinten mașina, spre locul din dreapta spate. Se înclină o dată în direcția lui Lewis și deschise ușa cu o fluturare a pelerinei.

— Mă mulțumesc cu locul din față, Herr Schroeder. Schroeder păru tulburat de autoretrogradarea lui Lewis. — Nein, Herr Kommandant. — Zău, e sehr gut, repetă Lewis. — Bitte, Herr Oberst.