Introducere.

Cum simțim? Pisica mea își petrece o bună parte a timpului într-o stare de nervozitate. Își exprimă de obicei furia, mișcându-și agitată coada și urmărindu-și-o în timp ce miaună, mârâie și scuipă. Un observator neavizat ar putea crede că își urăște pur și simplu coada, însă vă asigur că este doar o manifestare a iritării și că, de fapt, îmi este adresată mie. Se exprimă în felul acesta de fiecare dată când o hrănesc cu o jumătate de oră mai târziu față de ora obișnuită, dacă mă așez pe locul ei, pe canapea, sau comit crima oribilă de a permite ploii să cadă. Desigur, Zazzy este departe de a fi singurul animal de companie care își arată furia față de lipsa de obediență a proprietarului. Oricine are o pisică, un câine, un iepure, un șarpe sau orice altceva știe că animalele de companie au emoții și că le exprimă ori de câte ori au ocazia. Ele pot fi supărate, pretențioase și iubitoare — adesea, toate acestea în același timp. Emoțiile par să curgă prin tovarășii noștri necuvântători la fel de liber ca prin noi.

Iată însă diferența: animalele de companie nu simt emoții. Și, înainte de a te vedea sărind în apărarea unei cauze sub stindardul „PISICA MEA MĂ IUBEȘTE“, nu doar animalele de companie nu simt emoțiile. Nici oamenii nu le simt. Emoțiile sunt doar o mulțime de trăiri pe care occidentalii de limbă engleză le-au ambalat într-o cutie, cu aproximativ 200 de ani în urmă. Ideea de emoție este una modernă — un construct cultural. Ideea că sentimentele sunt ceva care se produce la nivelul creierului a apărut la începutul secolului al XIX-lea.¹ Potrivit lingvistei Anna Wierzbicka, există un singur cuvânt din familia lexicală a sentimentelor care se poate traduce direct dintr-o limbă în alta: a simți.² Dar ceea ce poți simți depășește de departe ceea ce de obicei se consideră a fi emoție: durerea fizică, foamea, căldura sau frigul și senzația de atingere. Numai în limba engleză, au fost folosiți termeni diferiți, în momente diferite ale istoriei, pentru a descrie anumite tipuri de trăiri.

Am avut temperamente (felul în care trăirile îi determină pe oameni să se comporte), pasiuni (trăirile simțite mai întâi în corp, care afectează apoi psihicul) și sentimente (gama de trăiri pe care le are cineva la vederea unui lucru frumos sau a unei persoane care acționează imoral). Am lăsat în urmă cele mai multe idei de acest fel, înlocuindu-le cu un singur termen captivant, care descrie un anumit tip de trăire, procesată în creier: emoția. Numai că e dificil să identificăm trăirile care reprezintă emoții și pe cele care nu reprezintă emoții. Aproape fiecare cercetător și-a creat o definiție proprie pentru emoție. Unele includ foamea și durerea fizică; altele nu. Conceptul de „emoție“ nu este adevărat, iar noțiunea de „pasiune“ nu este falsă. „Emoția“ este doar un înveliș mai nou pentru același tip de conținut. Aș putea adăuga chiar, o cutie cu margini slab definite. Urmează însă o altă întrebare: este emoția cu adevărat doar un construct modern neclar? De unde se poate începe, când scrii o carte pe această temă?