Într-o vizuină adâncă și întunecată de la marginea pădurii, Horatio, bătrânul iepuroi cenușiu, a auzit un foșnet de frunze și lipăit de lăbuțe. A pus cartea jos, a ciulit urechile și s-a îndreptat de spate în fotoliul său mare și jerpelit, unde stătea să se încălzească în fața focului. Horatio era bătrân și cărunt și nu-i mai rămăsese decât un ciot din laba stângă dindărăt, dar încă avea auzul bun și a ascultat cu atenție zgomotul pașilor ce se apropiau. Inima a început să-i bată mai iute și bătrânul iepure a tras ușurel de mânerul bastonului, scoțând la iveală lama unei săbii care a sclipit în lumina slabă. Când un iepure este hăituit de dușmani care vor să-l omoare, niciodată nu mai doarme liniștit. — Cine-i acolo? a întrebat el uitându-se peste rama crăpată a ochelarilor. Vocea i-a sunat neobișnuit de groasă, mai degrabă ca mârâitul unui câine decât ca torsul gutural al unui iepure.

— Sunt eu, Shylo Coadă-Arămie, a răspuns agitată o voce plăcută. În pragul ușii, Shylo a bătut ușor în pământ cu lăbuța din spate — căci așa fac iepurii politicoși când sosesc undeva — și a mustăcit. Horatio s-a liniștit și a băgat sabia înapoi în baston. — Intră, tinere Shylo Coadă-Arămie, a spus el. Dar iepurele cel mic și slăbănog a ezitat, deși mai venise pe la Horatio de cel puțin zece ori, căci bătrânul iepuroi era o apariție care încă îi inspira teamă. — Nu-ți fie frică! Te-ai întors să mai asculți povești despre Lumea Veche, nu-i așa? l-a întrebat torcând mulțumit Horatio, al cărui zâmbet a lăsat să se vadă un dinte îngălbenit și rupt. — Da, a răspuns Shylo și a intrat lipăind în camera întunecoasă. Horatio s-a uitat la umerii înguști ai lui Shylo, la trupul lui costeliv, la peticul roșu purtat peste un ochi ca să-i corecteze privirea chiorâșă și și-a dat seama că n-a mai văzut un iepuraș mai slab și mai pricăjit decât el. Însă Horatio știa că aparențele pot fi înșelătoare. La urma urmei, nu fusese și el la fel de slab și pricăjit odinioară? Nu pe urmă crescuse și se înălțase bine de tot?