Descarca Un Strop de Sange de Stephen King in format pdf.

Orașul meu natal era doar o localitate micuţă cu aproximativ șase sute de suflete (la fel este și astăzi, deși eu nu mai locuiesc acolo), însă aveam internet ca în orașele mari. Prin urmare, tata și cu mine primeam din ce în ce mai rar corespondenţă prin poștă. De obicei, domnul Nedeau ne aducea doar numărul săptămânal din Time, pliante adresate „Locatarilor” sau „Simpaticilor noștri vecini” și facturile lunare. Însă, din 2004, când am împlinit nouă ani și am început să lucrez pentru domnul Harrigan, care locuia mai sus de noi, am primit în fiecare an cel puţin câte patru plicuri pe care erau scrise de mână numele și adresa mea. O felicitare de Sfântul Valentin în februarie, o felicitare de ziua mea în septembrie, una de Ziua Recunoștinţei în noiembrie și una de Crăciun, fie cu o zi sau două înainte, fie cu o zi sau două după sărbătoarea aceea.

În fiecare plic era un bilet de loterie răzuibil de un dolar, de la Loteria Statului Maine, iar pe felicitare scria mereu același lucru: Urări de bine din partea dlui Harrigan. Simplu și formal. Şi reacţia tatei era mereu aceeași: râdea și își dădea îngăduitor ochii peste cap.

— E zgârcit, mi-a zis tata într-o zi. Cred că făcusem unsprezece ani, iar felicitările alea le primeam deja de doi ani. — Îţi dă câţiva bănuţi pe ce-i lucrezi și primele de sărbători sunt ca și cum n-ar fi – bilete de loterie luate de la băcănia din colţ. I-am atras atenţia asupra faptului că, de obicei, la unul din patru bilete răzuibile, câștigam câte doi dolari. Iar atunci când se întâmpla minunea, se ducea tata la băcănia lui Howie să ridice câștigul, pentru că minorii nu aveau voie să joace la loterie, chiar dacă biletele alea le primeai gratis atunci când cumpărai ceva. Odată, când am dat lovitura și am câștigat cinci dolari, l-am rugat pe tata să-mi cumpere de banii ăia alte cinci bilete răzuibile. El a refuzat și mi-a spus că mama s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști că mă încurajează să devin dependent de jocurile de noroc. — Deja e destul de rău că o face Harrigan, a zis tata. Ca să nu mai spun că ar trebui să te plătească cu şapte dolari pe oră. Poate chiar opt.

Că are de unde. Poate o fi legal să-ţi dea doar cinci, că ești copil, dar chestia asta ar putea fi considerată exploatare a minorului.

— Îmi place să lucrez pentru el, am zis eu. Şi îmi place de el, tată. — Înţeleg, a spus tata atunci. Şi nu ajungi vreun Oliver Twist al secolului al XXI-lea dacă-i citești și îi uzi florile din grădină. Dar tot cărpănos e. Mă și mir că dă banii pe timbre pentru felicitările alea, când ar putea foarte ușor să facă drumul de la casa lui până la cutia noastră poștală și să le lase acolo. Nu cred că-s mai mult de patru sute de metri. Când am avut această discuţie, stăteam pe pridvorul casei noastre și beam Sprite. Tata a făcut un semn cu degetul mare spre strada noastră (nepavată, așa cum erau majoritatea străzilor din Harlow) și spre casa domnului Harrigan. Care casă era realmente o vilă, cu piscină interioară, seră, lift cu pereţi din sticlă – în care îmi plăcea la nebunie să mă urc – și o altă seră în spate, unde fusese o lăptărie pe vremuri (adică înainte să mă nasc eu, însă tata o mai ţinea minte). — Ştii cât de tare îl supără artrita, am spus eu. Acum se folosește câteodată de două bastoane, nu doar de unul. L-ar termina drumul până aici.

— Păi, atunci ţi-ar fi putut da personal afurisitele alea de felicitări, a spus tata. Dar nu pe un ton tăios, nu, deloc. Mai degrabă părea că face mișto de situaţie. Se înţelegea de minune cu domnul Harrigan. De fapt, tata se înţelegea de minune cu toată lumea din Harlow. Probabil felul lui de a fi îl făcea să fie un agent de vânzări atât de bun. — Că parcă mai mult stai acolo decât pe acasă.

— N-ar fi același lucru. — Nu mai spune! Dar de ce, mă rog? Nu puteam să-i explic. Citind foarte mult, aveam vocabularul destul de dezvoltat; experienţă de viaţă nu prea aveam eu. Ştiam doar că-mi plăcea foarte mult să primesc felicitările de la domnul Harrigan, le așteptam cu înfrigurare și pe ele, și biletul ăla de loterie, pe care-l răzuiam cu bănuţul meu norocos. Şi mă bucuram mereu când citeam scrisul demodat, de mână: Urări de bine din partea dlui Harrigan. Acum, privind în urmă, îmi vine în minte un cuvânt care să descrie cel mai bine felul de a se purta al domnului Harrigan. Iar  7  cuvântul acela este ceremonios. Domnul Harrigan își punea mereu una dintre cravatele lui înguste și negre atunci când mergeam cu mașina în centru, deși el rămânea la volanul Fordului său sedan – automobil practic și confortabil – și citea Financial Times, în timp ce eu intram în supermarket și cumpăram ce-mi scrisese pe listă. Printre produsele nelipsite de pe lista lui erau carnea tocată de vită și douăsprezece ouă. Uneori domnul Harrigan spunea că, după ce a ajuns la o anumită vârstă, omul poate să trăiască extrem de bine doar cu carne tocată de vită și ouă. Când l-am întrebat care e vârsta aia, mi-a spus că șaizeci și opt. — Când omul ajunge la șaizeci și opt de ani, nu mai are nevoie de vitamine. — Serios? — Nu, mi-a zis el. Spun eu așa ca să-mi justific obiceiurile alimentare nesănătoase. Ia zi-mi tu acum, Craig, ai făcut sau nu comandă pentru un radio auto cu satelit? — Am făcut. De la computerul tatălui meu, pentru că domnul Harrigan nu avea așa ceva. — Şi atunci, unde este? Că nu reușesc să-l prind decât pe gargaragiul ăsta de Limbaugh2 . I-am arătat cum să intre pe posturile transmise prin satelit. A învârtit de buton, trecând peste cam o sută de posturi până a găsit unul care difuza doar muzică country. Cântecul care se auzea acum era „Stand by Your Man3 ”. Şi acum mă ia cu fiori când aud cântecul ăla. Presupun că așa va fi mereu.