Un vânt muşcător biciuia străzile înguste din Plaka; fiorul rece al aerului de toamnă o învălui pe femeie, paralizându-i trupul şi mintea într-o amorţeală care aproape îi anihilă simţurile, fără a reuşi însă să-i uşureze şi durerea din suflet. Ea străbătu anevoios ultimii doi-trei paşi până la chei, sprijinindu-se greoi de braţul tatălui, cu mersul unei bătrâne gârbovite, pentru care fiecare pas era o împunsătură dureroasă de pumnal. Suferinţa ei nu era totuşi fizică. Avea trupul robust, al unei femei tinere care respirase toată viaţa aerul pur al Cretei, pielea proaspătă şi ochii căprui, strălucitori, ca ai oricărei copile de pe insulă. Barca, legănându-se nesigur sub greutatea încărcăturii legate cu frânghii în baloturi cu forme stranii, se ridica deasupra mării şi se prăbuşea în golurile lăsate în urmă de valuri. Bătrânul urcă cu băgare de seamă şi, străduindu-se să stabilizeze cu o mână ambarcaţiunea, o întinse pe cealaltă în ajutorul fiicei sale.

Odată instalată, o înfăşură protector într-o pătură, să o ferească de frig. Doar şuviţele părului lung, negru, ce se revărsau şi dansau frenetic în bătaia vântului, lăsau să se vadă că nu era vorba de încă o grămadă de mărfuri încărcate la bord. Bărbatul dezlegă vasul de chei, cu băgare de seamă – nu mai era nimic de spus sau de făcut – şi porniră la drum. Nu făcea un voiaj scurt, pentru a livra mărfuri. Pornea într-o călătorie cu sens unic, spre începutul unei vieţi noi. Viaţa într-o leprozerie. Viaţa din Spinalonga.

Desfăşurat de pe stâlpul de ancorare, odgonul pluti prin aer împroşcând stropi din mare pe braţele dezgolite ale femeii. Apa se uscă repede şi, cum soarele ardea pe un cer lipsit de nori, ea observă că pielea îi strălucea în complicate modele de cristale de sare, de parcă ar fi fost tatuată cu diamante. Alexis era singura pasageră şi în timp ce ambarcaţiunea mică şi uzată se desprindea de ţărm, îndreptându-se către insula ce se ridica însingurată şi părăsită în faţa lor, se cutremură cu gândul la toţi acei bărbaţi şi femei care călătoriseră într-acolo înaintea ei. Spinalonga. Se juca delirant cu cuvântul, rostogolindu-l cu limba ca pe un sâmbure de măslină. Insula se desfăşura drept în faţă şi, când barca se apropie de fortificaţia zidită de-a lungul ţărmului, fata trăi nu numai mirajul trecutului, ci şi sentimentul copleşitor a ceea ce încă însemna el în prezent. „Acesta, gândea ea, ar putea fi un loc al istoriei calde şi acum, nu rece ca piatra, locuit de fiinţe reale, şi nu mitice.” Cât de mult o deosebeau toate acestea de vechile palate şi situri pe care le vizitase în ultimele câteva săptămâni, luni – poate chiar ani?