Zăpada formează o pătură solidă, dură, când Sebbe Granlund intră în parcarea pentru personal de la VM6, telescaunul din punctul central al stațiunii de schi unde lucrează el pe durata sezonului. Sunt douăzeci de grade sub zero, însă frigul se simte mult mai puternic. Vârfurile copacilor sunt încărcate de brumă înghețată, iar muntele cunoscut sub numele Åreskutan abia se zărește prin pulberea zăpezii. Luminile electrice puternice creează un peisaj în alb și negru, cu umbre prelungi pe zăpada albă. Sezonul de iarnă în Åre e abia la început. E o distanță scurtă de parcurs pe jos până la VM6, dar căldura acumulată în mașină dispare în câteva secunde. În răstimpul scurs până când descuie stația, firișoarele de păr din nasul lui Sebbe îngheață. E puțin trecut de ora nouă; stațiunea se deschide la nouă și jumătate, așa că totul trebuie să fie gata până atunci. Ca de obicei, telescaunul a început să funcționeze încă de la începutul lui decembrie, dar până acum puțini schiori se aventurează pe pârtie. Apasă pe butonul verde ca să pună mașinăria în mișcare. Un zgomot puternic sfâșie liniștea; VM6 începe să se miște. Este una dintre instalațiile mai vechi de telescaun, cu locuri pentru câte șase persoane. Scaun după scaun alunecă prin fața ochilor lui. Sebbe își scoate telefonul și aruncă o privire pe Snapchat. Scaunele sunt acoperite de zăpadă după ninsoarea din timpul nopții. Ar trebui să iasă și să le curețe, dar gerul îl ține în interior. Oricum, în prima jumătate de oră acest amănunt nu prea are importanță. Soarele se ridică doar după zece fără un sfert, iar până atunci nu vor fi prea mulți oameni prin jur. Ridică privirea. O umbră i-a atras atenția, o siluetă neașteptată pe unul dintre scaune, ca și când cineva ar fi coborât de pe vârf. Întinde gâtul, încearcă să vadă, dar afară e încă întuneric. Scaunul se apropie de platforma de îmbarcare. Pare că într-adevăr o persoană este pe jumătate întinsă în colțul îndepărtat, dar e ceva ciudat la ea. Stă într-o poziție contorsionată, prăbușită. Silueta întunecată nu se clintește, cu toate că scaunul aproape a ajuns. Sebbe acționează instinctiv, apasă pe butonul de oprire și se repede afară. Scaunul se oprește brusc, legănându-se la câțiva metri distanță. Mișcările bruște fac silueta să alunece și mai mult în jos. Sebbe rămâne pe loc în timp ce creierul lui procesează ceea ce vede. Arată ca un manechin și totuși nu e așa ceva. Are trăsături omenești, dar orice semn de viață a dispărut. Sprâncenele și genele sunt încărcate de cristale de zăpadă, iar chipul e încremenit într-o grimasă înghețată. Pielea e alb-albăstrie, buzele strânse de ger. Scaunul se leagănă, iar trupul alunecă și aterizează în zăpadă la picioarele lui Sebbe. Se holbează cu gura căscată la cadavrul înghețat. — Rahat, șoptește el. Nu tu…

Hanna Ahlander nu reușește să evite zloata de pe trotuare în timp ce se târăște cu greu de la metrou la apartamentul ei din Solna. Umezeala i se strecoară prin încălțăminte până la șosete și ea înjură în surdină. Cureaua poșetei îi taie umărul și ea o mută pe cealaltă parte. Încearcă să nu se mai gândească la discuția avută în acea după-amiază cu șeful ei, Manfred Lidwall, dar spusele lui continuă să-i răsune în minte: dificultăți în a lucra cu ceilalți, insubordonare, lipsă de disciplină. Manfred nu poate s-o sufere. I-a dat de înțeles cât se poate de limpede acest lucru. Dacă nu își va căuta din proprie inițiativă un post în altă parte, el are să facă tot ce-i stă în puteri ca să pună capăt contractului ei. A fost trimisă acasă ca să reflecteze. Nu mai vrea s-o vadă până în ianuarie, după Crăciun și Anul Nou. I se strânge inima la gândul că nu va mai putea face parte din Poliția Orășenească din Stockholm, o slujbă care îi place, în ciuda a tot ce sa întâmplat. Asfaltul udat de ploaie pare să absoarbă lumina; lumea e zugrăvită în nuanțe de negru și gri. În câteva săptămâni vine Crăciunul. Ar trebui să fie zăpadă și temperaturi de îngheț, fulgi moi de zăpadă plutind ușor în jos. În schimb, cerul plânge. Nu că ar conta – atmosfera Crăciunului e ultimul lucru care să ocupe mintea Hannei. În ultimele câteva săptămâni nu i-a stat capul la turtă dulce sau lumânări de Advent. Picăturile grele îi lipesc părul de frunte. Lasă capul în jos încercând să-și protejeze fața, dar ploaia i se scurge pe sub gulerul hainei, făcând-o să se înfioare. Grăbește pasul, disperată să ajungă acasă, și se clatină atunci când face un pas greșit. Și-a petrecut ultimele ore într-un bar, dând pe gât vodcă neagră, rotind în cap aceleași gânduri. De ce nu și-a putut ține gura? De ce n-a putut să facă ce face toată lumea și să se conformeze? Ar fi putut lăsa baltă problema investigației făcute de mântuială și pe biata Josefin, omorâtă în bătaie de bărbatul ei. Care se întâmpla să fie polițist. Dacă ar fi închis ochii, dacă și-ar fi văzut de treaba ei, n-ar fi ajuns într-o asemenea situație. Colegii ei au strâns rândurile, iar ea nu mai face parte din comunitate. Aproape a ajuns. Împarte apartamentul cu trei camere de la etajul patru cu Christian. La fereastră se vede lumină, ceea ce înseamnă că el e acasă. Tânjește ca el s-o țină în brațe, dar nu știe dacă i-ar putea povesti ce s-a întâmplat – că Poliția Orășenească și șeful ei vor să scape de ea cu orice preț. Cum să fie în stare s-o rostească cu voce tare? Rușinea o inundă. Manfred i-a spus că nu mai suportă nici să se uite la ea. Sunt o mulțime de lucruri pe care n-a fost în stare să i le împărtășească lui Christian în ultimele șase luni, și tot nu poate îndura să o facă. Nu în seara asta. Altă dată. Acum vrea doar să intre, să-și mai toarne o vodcă și să se cufunde într-o baie fierbinte. Să uite de lume, să înceteze să se gândească la tot ceea ce a mers prost. Ochii i se umplu de lacrimi, dar le îndepărtează mânioasă. Se va preface că totul este perfect normal, cel puțin încă un timp, până va reuși să digere situația. Se poate gândi mâine la viitor. Cu un oftat, împinge ușa principală și urcă scările. Ezită în fața ușii apartamentului, își șterge repede o lacrimă care reușise să-i scape. Bagă cheia în broască și o rotește.

Când intră, primul lucru pe care îl vede Hanna în hol este un geamantan negru pe roți. Lasă poșeta pe covor și își scoate haina udă. Se întreabă dacă au musafiri, apoi își dă seama că e al lui Christian, cel pe care îl folosește când pleacă pentru câteva zile. — Bună! strigă. Am venit. Își aruncă pantofii din picioare și se duce în bucătăria unită cu livingul. Ca de obicei, toate suprafețele sunt impecabil de curate. Tocmai au terminat de renovat, iar Christian a cheltuit mult timp și efort să aleagă culorile și materialele. A fost ideea lui; Hanna ar fi putut trăi foarte bine în vechiul decor încă un timp. Oricum, trebuie să recunoască, arată bine. Blatul de granit cenușiu se asortează perfect cu dulapurile din bucătărie, iar parchetul de lemn îngrozitor de scump aduce o notă extra-specială. Cu excepția faptului că partenerul ei, agent imobiliar, pare să fi aranjat casa pentru una dintre vizionările lui. Hanna caută ceva de băut.

Nu au vodcă, dar găsește o sticlă de vin roșu și își toarnă un pahar mare. Lacrimile îi inundă gâtul, dar le înghite. Nu mai vrea să plângă din cauza serviciului. Acum nu mai poate schimba nimic. Apoi își surprinde reflexia în ușa de sticlă a cuptorului. Arată groaznic. Părul ud îi stă complet pleoștit pe cap; rimelul i s-a scurs. De regulă nu folosește mult machiaj, dar astăzi și-ar fi dorit să fi dat măcar puțin luciu pe buzele crăpate. Ia vinul în baie și se spală pe față, apoi deschide robinetul să umple cada cu apă fierbinte. Trage aer în piept, apoi se îndreaptă spre dormitor să-l salute pe Christian. Tot ce vrea este o îmbrățișare. El stă întins pe cearșaful liliachiu, complet îmbrăcat, ocupat cu telefonul. Ridică privirea când intră ea. Chiar dacă sunt împreună de cinci ani, ea nu se poate împiedica să reacționeze la cât de bine arată. Simte o gâdilătură în stomac, ca întotdeauna. Christian îndeplinește toate cerințele masculine. Are un maxilar puternic, păr des, castaniu-deschis, și un farmec copilăresc pe care știe exact cum să-l exploateze. Este agent imobiliar de top și își iubește munca, bucurându-se de fiecare nouă vânzare. Ambiția lui pe termen lung este să-și deschidă propria agenție. Pofta lui de viață e molipsitoare; când e cu el, pentru Hanna viitorul pare întotdeauna mai luminos. Cu toate că nu vrea să vorbească despre ziua ei groaznică, tânjește după mângâierea pe care i-o poate aduce el. I-ar plăcea să se ghemuiască în brațele lui și să plângă, să-i simtă căldura trupului, să-l audă spunându-i că totul o să se rezolve. Că totul o să fie bine. Christian se ridică de pe pat, cu telefonul încă în mână, dar nu o atinge. Nu o îmbrățișează, nu întinde mâna să-i mângâie obrazul. Și nici nu spune vreun cuvânt despre ochii ei roșii și umflați sau despre faptul că arată ca un șobolan înecat. Ceva nu e în regulă.

Ascunsa in zapada Viveca Sten descarca gratis PDF.