Pe când traversam cel mai mare dintre lacurile Guatemalei, apropiindu-mă de satul Izabal, îmi era aproape imposibil să-mi imaginez că acest amalgam de clădiri din cărămidă și colibe răsfirate fusese cândva principala poartă de acces în America Centrală a secolului al XIX-lea. Garnizoana fortificată ce veghease de pe coama dealului era acum o grămadă de pietre, piața principală – un teren de fotbal bătătorit, iar mormintele și plăcile funerare din cimitirul portului erau îngropate sub buruieni. Venisem în acest sat ca să văd cu ochii mei locul unde, în 1839, au debarcat doi bărbați care aveau să schimbe pentru totdeauna istoria omenirii așa cum o știam. Din anumite puncte de vedere, John Lloyd Stephens și Frederick Catherwood erau nepotriviți – un cuplu improbabil pentru o călătorie atât de revoluționară. Cel dintâi era un avocat roșcat, bărbos și sociabil din New York. Celălalt, un englez scump la vorbă, bărbierit perfect, arhitect și om de afaceri. Însă călătoriile lor anterioare, întreprinse separat, printre ruinele străvechi ale Greciei, Palestinei și Egiptului îi pregătiseră pentru incursiunea arheologică ieșită din comun în care urmau să pornească. Abilitățile lor strălucite și perfect complementare – Stephens se pricepea la scris, iar Catherwood la desen – îi făceau să fie candidații ideali care să consemneze și să dea un rost lucrurilor pe care aveau să le descopere. Alesesem pentru călătorie aceeași săptămână a anului în care descinseseră și ei acolo, cu 170 de ani în urmă. Era aproape de sfârșitul anotimpului ploios și simțeam că îmi pierd vlaga în acea căldură apăsătoare, sufocantă, pe care o descriseseră și cei doi. Deși Izabal rămăsese cu mult în urma vremurilor – principalul port al Guatemalei la Marea Caraibilor se afla acum la 160 de kilometri mai la nord-est –, peisajul nu se schimbase. Crestele muntoase ce slujiseră drept fortificație așezării rămâneau o barieră către interior, pantele lor îmbibate de apa ploilor fiind încă învăluite de o junglă deasă. Localnicii, majoritatea locuind în colibe cu acoperișuri făcute din frunze de palmier, trăiau în continuare aproape de natură, așa cum o făcuseră de generații, hrănindu-se cu peștii din lac și practicând o agricultură tropicală de subzistență. Stephens și Catherwood aveau să mă poarte într-o cursă de 2400 de kilometri prin munții și junglele din Guatemala, Honduras și Mexic. Pe unde ei călătoriseră pe spinările catârilor, eu i-am urmat folosind propria fiară primitivă: o Toyota Corolla albastră din 1985, fără radio și aer condiționat. Pe când ei se plânseseră de problemele cu catârgii și își făcuseră griji pentru sănătatea animalelor, eu, în schimb, conducând singur pe drumuri de pietriș sau noroi, pline de șanțuri, care mă zgâlțâiau până în măduva oaselor, aveam să-mi imaginez o echipă de muncitori japonezi pe linia de producție strângând șuruburile Toyotei mele cu 20 de ani în urmă, rugându-mă să fi făcut o treabă bună. Cu toate asemănările, în linii mari, dintre călătoriile noastre prin America Centrală, eu sosisem în Izabal într-o lume deja schimbată ca urmare a descoperirilor lui Stephens și Catherwood. Cei doi bărbați își croiseră drum printre cele mai întortocheate jungle, adesea doar ca să descopere grămezi misterioase de pietre cioplite și construcții de nepătruns, structuri parcă abia începute. Eu, pe de altă parte, aveam să ajung la niște situri arheologice complet excavate și restaurate, pline de piramide, temple și palate magnifice, ale căror artă și hieroglife dezvăluie o civilizație extraordinar de sofisticată și de complexă. Chiar dacă știam ce mă mânase în această călătorie – dorința copleșitoare de a afla cine au fost acești doi bărbați și cum au supraviețuit în ciuda sorților potrivnici nu înțelesesem încă setea nestăvilită care îi determinase să se aventureze în această misiune nebunească și plină de pericole.