Fotografia, de un brun-roşcat, nu semăna câtuşi de puţin cu banalele amintiri de război. Fusese realizată cu ochi de artist. Chiar îţi dădea impresia că miile de soldaţi erau dispuşi, ca într-un tablou, în aşa fel încât să atragă atenţia asupra cenotafului de lemn alb din mijlocul lor. In zare, munţii învăluiţi în ceaţă se înălţau în pante line, uşor-uşor, în partea stângă a fotografiei, părând că se află la o I Era Meiji a început odată cu Revoluţia Meiji din 1868. distanţă considerabilă de câmpia întinsă de la poalele lor. în dreapta, se contopeau în depărtare cu pâlcurile de copaci, dispărând treptat dincolo de linia orizontului. în absenţa munţilor, pomii păreau tot mai înalţi pe măsură ce privirea se plimba spre dreapta, iar printre ei se ivea, ici-colo, cerul gălbui. în prim-plan, din loc în lbc, se iţeau şase copaci mari, dispuşi astfel încât să se armonizeze cu peisajul.

Nu ştiu ce specie erau, însă crengile din vârf, încărcate de frunze, se plecau maiestuos în bătaia vântului, cu o măreţie tragică. întinderea netedă sclipea uşor, iar vegetaţia abundentă din faţă părea culcată la pământ. în centrul imaginii se aflau micul cenotaf din lemn simplu şi altarul împodobit cu flori, pânza albă fluturând graţios. în rest, vedeai numai soldaţi. Cu miile. Cei din prim-plan erau întorşi pe jumătate, ca să li se zărească insignele sclipitoare de la chipiuri şi curelele de piele care le brăzdau spatele în diagonală. Nu se aliniaseră frumos, ci stăteau grupuri-grupuri, cu capetele plecate.

Câţiva din colţul de jos, stânga îşi îndreptaseră chipurile cam înnegrite spre aparatul de fotografiat. Arătau ca nişte personaje dintr-un tablou renascentist. Mult în spatele lor, ceilalţi soldaţi erau dispuşi într-un semicerc imens, ce se întindea până spre marginile câmpiei; erau atât de numeroşi, încât era imposibil să-i recunoşti. Printre copaci se desluşea alt grup. Siluetele soldaţilor din prim-plan şi din spate erau scăldate într-o lumină slabă, stranie, care le scotea în evidenţă jambierele şi bocancii, conturul umerilor aplecaţi şi al cefelor. Această lumină conferea tabloului un sentiment copleşitor, greu de redat în cuvinte. Emoţia ce se desprindea clar din mijlocul lor părea să se spargă precum talazurile de micul altar alb, de flori şi de cenotaful din mijloc. Asupra acestei mase enorme, care se desfăşura până la marginea câmpiei, stăruia un singur gând, imposibil de exprimat. Era însă concentrat în mijlocul lor, asemenea unui inel masiv de fier... Atât vechimea, cât şi culoarea brun-roşcată confereau fotografiei un aer de o tristeţe nemărginită.