Cine oare nu se simte cuprins de o emoţie puternică, de o neaşteptată tristeţe când retrăieşte o întâmplare de odinioară? „Am mai trecut prin asta.” De ce oare aceste cuvinte ne tulbură întotdeauna atât de profund? Iată întrebarea pe care mi-o puneam stând în tren şi privind pe geam peisajul întins al Essex-ului. Cât timp se scursese de când făcusem aceeaşi călătorie? Atunci, aveam senzaţia, ridicolă, că partea cea mai bună a vieţii mele trecuse! Fusesem rănit într-un război care pentru mine va rămâne întotdeauna războiul, iar acum acel război pălea în comparaţie cu un al doilea, şi mai îngrozitor. În anul 1916, tânărului Arthur Hastings i se părea că era matur, în vârstă. 

Ce puţin pricepeam că pentru mine viaţa de-abia începea! Călătoream, deşi eu n-o ştiam, ca să-l întâlnesc pe omul a cărui influenţă avea să-mi modeleze şi să-mi determine existenţa. De fapt, mergeam să stau cu bunul meu prieten John Cavendish, a cărui mamă, de curând recăsătorită, avea un conac la ţară numit „Styles”. Tot ce îmi trecea prin minte era că va fi o reluare plăcută a unor vechi legături, fără să prevăd că în curând mă voi afunda în complicaţiile obscure ale unei crime misterioase. 

Mă aflam la „Styles”, când l-am reîntâlnit pe Hercule Poirot, acel omuleţ straniu pe care-l cunoscusem în Belgia. Cât de bine îmi amintesc de uimirea mea când am văzut urcând pe drumul satului un tip şchiopătând puţin, cu o mustaţă enormă. Hercule Poirot! De atunci a fost cel mai drag prieten al meu; influenţa lui mi-a transformat viaţa. În tovărăşia lui, urmărind încă un criminal, am cunoscut-o pe soţia mea, cea mai devotată şi fermecătoare parteneră pe care şio poate dori un bărbat. Acum ea zace în pământul Argentinei, murind aşa cum îşi dorise, fără să fi apucat să îndure suferinţele nesfârşite şi avatarurile unei vârste înaintate. Dar lăsase în urma ei un om foarte nefericit şi singur. Ah! Dacă aş putea să mă întorc… Să-mi trăiesc din nou viaţa! Dacă s-ar putea să existe iar acea zi din anul 1916 când am călătorit pentru prima oară la „Styles”. Câte transformări au avut loc de-atunci! Ce de goluri printre figurile familiare! 

Chiar „Styles”-ul fusese vândut de familia Cavendish. John Cavendish murise, iar soţia lui, Mary, femeia aceea enigmatică şi fascinantă, trăieşte încă, locuind în Devonshire. Lawrence împreună cu soţia şi copiii sunt în Africa de Sud. Transformări – transformări pretutindeni! Dar, destul de ciudat, un singur lucru rămăsese acelaşi. Mă duceam la „Styles” să-l întâlnesc pe Hercule Poirot! Ce uluit am fost primind scrisoarea sa cu antetul: „Styles Court, Styles, Essex”. Nu-l mai văzusem pe vechiul meu prieten de aproape un an. Când ne-am întâlnit ultima oară am fost profund zguduit şi mâhnit. Era de-acum un om foarte bătrân şi aproape paralizat de artrită. Se dusese în Egipt cu speranţa săşi amelioreze starea sănătăţii, dar se întorsese şi mai bolnav, după cum reieşea din epistola lui. 

Cu toate acestea, îmi scrisese plin de optimism… „Şi nu te intrigă, prietene, să vezi adresa de unde îţi scriu? Nu-i aşa că ţi se trezesc vechi amintiri? Da, sunt aici, la «Styles»! Imaginează-ţi, acum este ceea ce ei numesc o «pensiune», ţinută de unul dintre coloneii voştri britanici din şcoala de modă veche, a militarilor de colonii. Bien entendu {1} soţia lui este cea care face să meargă treaba. E o bună administratoare, cu siguranţă, dar are o limbă ascuţită şi bietul Colonel suferă din pricina asta. Să fiu în locul lui i-aş arăta eu ei! Am citit anunţul lor în ziar şi mi-a venit ideea să mă reîntorc în locul unde am fost găzduit pentru prima oară în această ţară. La vârsta mea, omului îi face plăcere să reînvie trecutul.