Marea îmi fusese întotdeauna credincioasă, nu mă trădase niciodată. Îmi mai jucase feste, mă speriase câteodată, dar întotdeauna ne împăcaserăm. De patruzeci și unu de ani ne iubeam. Mă scufundasem pentru prima oară în apele ei în ziua în care împlineam patru ani. Se spune că, la această vârstă, copiii n-au amintiri conștiente. În cazul meu, nu-i adevărat. Că doar n-o fi vreo fantasmă acea amintire. Nu mai contează, o să-mi spuneți, important e ceea ce-mi rămânea, ceea ce mă alcătuia începând din acel moment. Acel moment în care tata mă aruncase în apă, decretând că era vremea să mă-nvețe să înot. Nu mă zbătusem, numi fusese frică. De parcă așteptam acea clipă. De parcă mă născusem ca să mă scufund în apă. Picioarele și mâinile mi se mișcaseră instinctiv, înotam într-un stil deloc convențional, dar înaintam. Voiam să rămân sub apă. De fiecare dată când ai mei mă trăgeau afară, la aer, mă strecuram printre mâinile lor ca un țipar și mă scufundam înapoi pentru a urmări spectacolul incredibil al bulelor de aer urcând către suprafață. Încă simt dorința de a rămâne cât mai în adânc cu putință. Adâncul acela nu era incredibil decât pentru mine, dar, în acel moment, mi se părea că sunt în hăul hăurilor.

Și simțeam o plenitudine absolută. Ziua aceea fusese hotărâtoare pentru viața mea. Viața mea care era pe punctul de-a se încheia acolo unde începuse. Marea, femeia vieții mele, singura care-mi ierta slăbiciunile, care-mi accepta lipsurile, hotăra acum să mă-nghită. Mă așteptam la ceva grandios, întotdeauna crezusem că aș putea pleca de pe lumea asta ținându-mi respirația – neînhămat, bineînțeles, la buteliile mele de oxigen. Dar uite că mă lua amețeala tocmai acum, când reveneam la suprafață după o scufundare liniștitoare. Știam foarte bine ce mi se-ntâmplă, probabil că ar fi fost ceva anodin într-o altă zi. N-ar fi trebuit să mă scufund astăzi. Nu eram în stare. Îmi vâjâiau urechile. Eram obosit, enervat. Băusem o bună parte din noaptea dinainte, ca să nu mai simt atât de tare durerea. Îmi vuia capul, gândurile mi se-ncâlceau. Cu o clipă mai devreme, încă știam că mă îndrept spre lumină, știam unde-i fundul apei, unde-i suprafața. Iar acum nu mai aveam niciun reper. Nu mai știam unde sunt. De dimineață simțisem nevoia să fiu în apă, să fiu acolo unde eram cel mai fericit, îmi acordasem dreptul acela de-a fi singur, de-a mă lipsi de orice companie. Nesocotisem cu bună știință regulile de siguranță pe care i le impuneam oricui voia să facă scufundări. Reguli de siguranță pe care le știam încă dinainte ca scufundările să devină meseria mea. Astăzi însă, vrusesem să nu mai știu de nimic. Să uit. Iar pentru că voiam să uit, aveam să fiu uitat de toți cât de curând. Dacă n-aș fi făcut prostia să mă scufund singur, aș fi putut să-i fac semn celui care mă însoțea, să mă prind de laba lui de scafandru, aș fi știut că starea aceea proastă n-avea sămi vină de hac. De atâta amărăciune însă, eram singur. Nimeni nu putea să mă prindă, să mă tragă în sus. Eram totuși foarte aproape de-a ajunge din nou la aer. Știam cum să reacționez, trăisem de mai multe ori această experiență. Dar simțeam că nu mai am puterea s-o fac și poate nici dorința. Era atât de plăcut să pleci astfel dintre cei vii… Curând, aveam să-mi pierd cunoștința, n-aveam să mai simt nimic. Regretam doar că nu sunt în bezna cea mai adâncă… Dacă aș fi fost pe fundul mării, m-aș fi lăsat pe loc în voia sorții, n-aș mai fi simțit nicio mânie și nicio rușine de-a o sfârși astfel. Ce mi se-ntâmpla oare? Am întâmpinat cu ușurare primele semne ale pierderii cunoștinței, curând aveam să mă opresc din gândit. În fond, nu lăsam pe nimeni în urmă. Puțini oameni aveau să mă plângă.

Deasta nimic nu mă-mboldea, nimic nu mă-mpingea să mă agăț de vreun amănunt care să mă scoată din tangajul acela letargic. Speram pur și simplu ca, în caz că aveam să fiu găsit, cuiva să-i vină ideea de a-mi împrăștia cenușa în mare. Cred că puteam conta pe persoana vinovată pentru furia și oboseala din mine, căci nu era departe; vestea morții mele avea să-i ajungă cu siguranță la urechi și ea avea să se-ntristeze, dar nu pentru multă vreme, apoi avea să facă ce trebuia făcut. O aștepta o nouă viață. Ea găsise o modalitate de-a rămâne în afara apei. Eu nu. Ea avea să lase ceva pe pământ. Eu nu. Nicio urmă. Niciun orfan. Deja aproape că nu mai simțeam nimic. Vederea mi se-ncețoșa tot mai tare. Am lăsat să-mi scape din gură detentorul2 , curând oxigenul n-avea să-mi mai alimenteze plămânii, era atât de bine. Atât de simplu. La ce bun să mă mai lupt? Nimic nu mă ținea legat de lumea asta. Eram relaxat, eram unde trebuia să fiu. Apa era elementul meu, ea îmi dăruise viața, ea mi-o lua înapoi, era oarecum logic să sfârșesc astfel. Nici trupul meu nu mai lupta, nici mintea. Îmi acceptam soarta, eram singurul răspunzător pentru ea. Tot acel albastru, acel albastru infinit, amețitor, acel albastru hipnotizant. Era frumos, era rece și cald deopotrivă, era locuit. Prin ceața care-mi împresura, fascinantă, trupul tot mai greu, am privit pentru ultima dată frumusețea marină din jurul meu. Picioarele și brațele nu mai opuneau nicio rezistență, se lăsau în voia curenților. Mă simțeam tras în jos. Fundul apei mă chema. Mă atrăgea inexorabil.