M-am născut bine sănătos în braţele unei civilizaţii muribunde şi, de-a lungul existenţei mele, am avut sentimentul de a supravieţui, fără vreun merit sau vreo culpabilitate, când atâtea lucruri din jurul meu cădeau în ruină; ca acele personaje de film care străbat nişte străzi unde toate zidurile se prăbuşesc şi care scapă totuşi neatinse, scuturându-şi hainele de praf, în timp ce în spatele lor întregul oraş nu mai e decât o grămadă de moloz. 

Acesta a fost tristul meu privilegiu, încă de la prima suflare. Dar e pesemne şi o caracteristică a epocii noastre, dacă o comparăm cu cele care au precedat-o. Altădată oamenii aveau sentimentul că sunt efemeri într-o lume imuabilă; trăiau pe pământurile pe care trăiseră părinţii lor, munceau cum munciseră ei, se îngrijeau cum se îngrijiseră ei, se instruiau cum se instruiseră ei, se rugau în acelaşi fel, se deplasau cu aceleaşi mijloace. Cei patru bunici ai mei şi toţi strămoşii lor de douăsprezece generaţii s-au născut sub aceeaşi dinastie otomană, cum ar fi putut să n-o creadă eternă?

„Nicicând, pe cât îşi putea aminti o roză, nu s-a văzut vreun grădinar murind", suspinau filosofii francezi ai Luminilor, cu gândul la ordinea socială şi la monarhia din propria lor ţară. Astăzi, rozele cugetătoare ce suntem noi trăiesc din ce în ce mai mult, iar grădinarii mor. Pe durata unei vieţi, avem vreme să vedem dispărând ţări, imperii, popoare, limbi, civilizaţii. 

Omenirea se metamorfozează sub ochii noştri. Niciodată mersul ei n-a fost atât de promiţător, nici atât de riscant. Pentru istoric, spectacolul lumii e fascinant, deşi mai trebuie şi să se poată împăca cu suferinţa alor săi şi cu propriile sale nelinişti. M-am născut în universul levantin. Însă el este aşa de uitat în zilele noastre încât cei mai mulţi dintre contemporanii mei probabil că nu mai ştiu la ce fac aluzie.