Dupa bestesellerul Demonul amiezii, Andrew Solomon revine pe scena publicistica americana cu o carte dedicata familiei si problemelor sale. Potrivit autorului, esenta conditiei noastre rezida in caracterul de exceptie al fiintei umane, in ceea ce ne diferentiaza pe unii de ceilalti, unindu-ne in acelasi timp. Familiile despre care scrie psihiatrul american se confrunta cu probleme precum surditatea, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, cu problema copiilor afectati de dizabilitati de tot soiul, a celor superdotati, nascuti in urma unui viol sau delincventi, a celor care aleg sa-si schimbe genul. Toate acestea pot duce la izolarea oamenilor, cand nu de-a dreptul la excluderea lor din societate. 

Investigand insa un mare numar de familii afectate de asemenea probleme, si neocolind nici o clipa caracterul dramatic al situatiilor cu care se confrunta, Solomon arata ca de foarte multe ori dragostea infrange prejudecatile, ducand la intarirea legaturilor in cadrul familiei si al comunitatilor create prin miscari de solidaritate orizontala.

Cartea de fata cauta sa scoata la lumina nobletea ascunsa sub ponegrirea lui Howells. Se bazeaza pe o idee si mai optimista chiar, respectiv ca finalurile fericite ale tragediilor au o demnitate mai presus de cea a finalurilor fericite ale comediilor, ca nu numai transcend sentimentalismul la care face Howells aluzie, ci chiar ofera o satisfactie mai pretioasa decat una necalita prin suferinta. Asa cum crestele zimtate ale Alpilor sunt sublime pentru romantic, la fel este si bucuria aceasta neobisnuita pentru caracterul acestor familii: aproape imposibila, teribila si teribil de frumoasa.“ (Andrew Solomon).

Nu există reproducere. Când doi oameni se hotărăsc să aibă un copil, ceea ce fac împreună este să producă un copil, iar utilizarea frecventă a cuvân - tului „reproducere“ pentru a descrie această activitate, sugerând că totul se reduce la împletirea celor doi, este, în cel mai bun caz, un eufemism menit să- i consoleze pe potenţialii părinţi înainte să se pomenească depăşiţi de situaţie. Deseori, în fanteziile subconştientului nostru despre cât de minunat ar fi să concepem un copil, ne place de fapt să ne închipuim pe noi înşine trăind veşnic, şi nu pe cineva cu o personalitate distinctă de a noastră. După ce ne- am imaginat acest marş înainte al propriilor gene egoiste, mulţi dintre noi nu suntem pregătiţi să avem copii cu nevoi neobişnuite. Rolul de părinte ne catapultează brusc într- o relaţie permanentă cu un străin, iar cu cât străinul ne este mai nefamiliar, cu atât mai puternic e izul de negativitate. Depindem de garanţia înscrisă pe feţele copiilor noştri că nu vom muri. Co - piii care prin trăsătura lor definitorie anulează această fantezie a nemu ririi sunt în mod deosebit o insultă; suntem nevoiţi să- i iubim pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce e mai bun în noi reflectat în ei, şi asta ne vine mult mai greu. A- ţi iubi copiii este un exerciţiu de imaginaţie.