Rășină Ane Riel descarca gratis PDF.

Titlu Rășină

Categorie Ficțiune

Subcategorie Literatura contemporană

Ane Riel este o scriitoare daneză. A studiat istoria artei la Universitatea Aarhus şi a dezvoltat, în paralel, o pasiune pentru jazz. În 1996 s-a mutat la Copenhaga ca să urmeze cursuri de ilustraţie la Şcoala de Arte. A scris mai multe cărţi pentru copii. A debutat în roman în 2013, cu Slagteren i Liseleje (Măcelarul din Liseleje), răsplătit cu premiul pentru debut al Academiei Daneze de Literatură Poliţistă. Al doilea ei roman, Harpiks (Răşină), a primit cele mai importante patru premii scandinave pentru mystery & thriller: The Glass Key, The Golden Bullet, Premiul Harald Mogensen şi premiul Academiei Suedeze a Scriitorilor de Literatură Poliţistă pentru cel mai bun roman. În cărţile ei, Ane Riel studiază conflictul interior al personajelor şi împinge acţiunea la limitele ei cele mai întunecate – dar povestea nu devine niciodată deprimantă, pentru că faptele sunt prezentate cu înţelegere, compasiune şi uneori chiar şi umor.

Singurul roman care a castigat toate cele mai importante patru premii scandinave pentru literatura mystery & thriller: The Glass Key, The Golden Bullet, Premiul Harald Morgensen si premiul Academiei Suedeze a Scriitorilor de Literatura Politista pentru cel mai bun roman.

O poveste emotionanta si plina de suspans despre ce se poate intampla cand iubesti prea mult pe cineva, cand dorinta de a-l ocroti devine exact lucrul care-i face raul cel mai mare.

Un studiu plin de atmosfera si extraordinar de tulburator asupra iubirii obsesive si posesive. - The Guardian

Era întuneric beznă în camera cu pereţi albi în care tata a ucis-o pe bunica. Eram acolo. Şi Carl era tot acolo, dar nici măcar nu şi-a dat seama. Era dimineaţa de Ajun şi cu toate că în anul acela ninsese puţin, nu urma să avem parte de un Crăciun cu adevărat alb. Totul era diferit pe atunci. Era înainte ca lucrurile tatei să sufoce într-atât de mult sufrageria încât abia să ne mai putem strecura înăuntru şi înainte ca mama să devină atât de imensă încât să nu mai poată ieşi din dormitor. Dar asta era după ce m-au declarat moartă, ca să nu fie obligaţi să mă înscrie la şcoală. Sau să fi fost totuşi înainte? Timpul se scurge mereu la fel, mai ales în primii ani de viaţă, când timpul pare fără de sfârşit. Psihologul mi-a spus că senzaţia asta apare atunci când experimentăm ceva pentru prima dată. Aceste prime experienţe au un impact profund asupra noastră şi prind rădăcini adânc în noi. Pe atunci se petreceau foarte multe lucruri în viaţa mea, multe dintre ele pentru prima dată, aşa cum era şi amintirea cu tata luându-i viaţa bunicii.

Pomul de Crăciun era agăţat de tavan, ceea ce nu reprezenta neapărat o noutate, pentru că tata avea mai mereu obiceiul să agaţe tot felul de lucruri pentru a putea profita la maximum de spaţiul sufrageriei. Cadourile ni le punea sub pom, aşa că noi speram întotdeauna că bradul de Crăciun va fi cât mai mic. În anul acela, bradul de Crăciun trebuie să fi fost foarte mic, pentru că sub el a rămas loc suficient pentru nişte cadouri foarte generoase. Unul dintre ele era un cart deosebit de frumos pe care tata îl construise în atelierul său şi pentru care mama cususe de mână nişte perne roşii. Mama şi tata ne construiau de fiecare dată chiar ei cadourile. Pe atunci nici nu ştiam că alţi copii primesc daruri cumpărate de la magazin. Ştiam doar că toţi copiii primeau cadouri, fără să ştim de unde anume erau acestea. Eu şi Carl iubeam de fiecare dată cadourile pe care le primeam pentru că, mai presus de orice, ne iubeam părinţii. Desigur, Carl avea momente când se supăra pe ei, deşi n-ar fi putut spune din ce cauză. Noutatea acestui Crăciun era moartea bunicii. Era un eveniment pe  5  care nu-l mai trăisem până atunci, nici noi şi, pe cât se părea, nici bunica. Expresia întipărită pe chipul său era de uimire profundă, de parcă s-ar fi tolănit pe fotoliul cel verde, holbându-se la pomul de Crăciun care atârna din tavan, fără măcar să clipească. Cred că privea fix la inimioara pe care o împletisem singură din fâşii de hârtie maro. Chiar ea mă învăţase să împletesc inimioare din hârtie maro, înainte să-i spună tatei toate acele lucruri pe care probabil n-ar fi trebuit să i le spună. Simţeam nevoia s-o avem o ultimă dată alături de noi în jurul bradului de Crăciun, înainte s-o trimitem în ultima ei călătorie, însoţită, desigur, de cadoul care-i fusese deja pregătit. Bine, recunosc, doar eu şi tata împărtăşeam acest punct de vedere, mai ales eu, iar mama cedase în cele din urmă numai la insistenţele mele. Îmi amintesc că picioarele bunicii erau aşezate pe taburet, pentru că eu mă aşezasem pe podea, chiar în faţa ei. Dresul de culoare liliachie al bunicii era atât de transparent, încât îi puteam întrezări chilotul, în vreme ce pantofii cu şireturi emanau acel miros dulceag al soluţiei de impermeabilizare. Erau nou nouţi, cumpăraţi de la un magazin din inima ţării, după cum îmi povestise însăşi bunica. Purta o fustă gri, o bluză roşie şi o eşarfă cu pescăruşi albi, vestimentaţie pe care o alcătuisem de una singură, scormonind pe fundul cufărului ei, pentru că eu am fost cea care insistase ca bunica să fie îmbrăcată de sărbătoare în seara de Crăciun. N-ar fi fost frumos s-o lăsăm să zacă acolo, doar în cămaşă de noapte. Din seara aceea nimeni altcineva nu s-a mai aşezat vreodată în fotoliul cel verde. Ar fi fost nefiresc. Se încărcase cu mult prea mult trecut. Cum bunica nu-şi putea despacheta cadoul învelit în foi de ziar, mi-a revenit mie această însărcinare. La prima vedere am avut senzaţia că tata îi construise şi ei un cart de jucărie, pentru că părea să fie tot o cutie de lemn lungă, cu roţi. Dar tata îi construise, de fapt, un sicriu, doar că nu avea nici volan, nici perne roşii şi nici capac. Nu avea nevoie de capac, mi-a explicat el. Singurul lucru care zăcea în interior era perna cu care fusese asfixiată în dimineaţa aceea. După ce am aşezat-o pe bunica în sicriu – asigurându-ne că de data asta are capul pe pernă – tata a tractat-o afară, ieşind pe uşa din spate, înconjurând casa, trecând pe lângă grămada de lemne şi îndreptânduse direct spre câmpul pustiu din spatele şopronului.