Pe 6 martie 1967, ambasada sovietică la New Delhi este un adevărat furnicar. Se pregăteşte o petrecere cu ocazia Zilei internaţionale a femeii. „Un motiv în plus să se îmbete“, se gândeşte Svetlana. „Mor de plictiseală, fierb în suc propriu.“ Se uită la soţiile aparatcicilor. Nici măcar un chip amabil. Nici măcar un surâs. Toţi sunt graşi, ghiftuiţi. Mult mai bine îmbrăcaţi decât la Moscova. „La întoarcerea în URSS, o să-şi vândă hainele pe piaţa neagră, blestemând capitalismul. Ipocriţii!“1 O dezgustă colonia sovietică din India, care continuă să trăiască şi acolo în acelaşi ritm ca în URSS. Cazată într-un hotel care aparţine ambasadei sovietice, Svetlana născoceşte un plan. Are patruzeci de ani. Acum ori niciodată: singura ei şansă să se rupă de trecut. Mama ei, îndrăgostită de libertate, se refugiase în moarte, ea vrea să trăiască, dar departe de tiranie. Ca să nu trezească bănuieli, Svetlana acceptă să ia prânzul la locuinţa ambasadorului. „Ce casă urâtă are, prostul-gust oficial şi costisitor, covoare peste tot, tablouri urâte în rame aurite. Cât este de fudul şi arogant“2 , se gândeşte ea. Pe cât de lat, pe-atât de înalt, cu chipul ţeapăn ca al unei statui, Ivan Benediktov îşi distrează comesenii povestindu-le anecdote dispreţuitoare la adresa indienilor. Svetlana nu se simte în largul ei, dar se străduieşte să nu arate nimic. Oamenii aceştia sunt separaţi de India printr-o barieră de netrecut. Pe masă, carne din belşug, grasă: tocană de oaie, heringi înecaţi în ulei, sticle de coniac. Ea nu se atinge de nimic. — Luaţi puţin hering, aşa, sigur n-aţi mâncat în cătunul ăla amărât în care staţi.

— Mulţumesc. Am devenit vegetariană, explică ea. Ambasadorul se prăpădeşte de râs, ceilalţi îl imită. Când văd că nu bea alcool, o privesc cu compasiune şi observă că a slăbit: — Probabil muriţi de foame la Kalakankar. Ei nu-şi pot imagina că după două luni în care a urmat acest regim rinichii îi funcţionează mai bine şi se simte ca nouă. — Nimic nu se compară cu bucătăria noastră, insistă doamna Benediktov, care este la fel de grasă ca soţul ei. — Sunteţi mulţumită de călătorie? Ambasadorul o scrutează cu ochii lui vicleni: Vedeţi dumneavoastră, am făcut concesii, aţi rămas mai mult decât era prevăzut, v-aţi odihnit bine. Nu aveţi motive să vă plângeţi. Svetlana se gândeşte la un singur lucru: să-şi recupereze paşaportul, care i-a fost confiscat la sosire. În mod normal, cetăţenii sovietici îşi primesc paşapoartele doar la aeroport, dar Ivan Benediktov este aşa de bucuros s-o ştie pe picior de plecare, încât încalcă regulamentul. Svetlanei îi tremură mâinile când îşi pune documentul în geantă. Dacă nu i-l dădea, n-ar fi avut cu ce să-şi dovedească identitatea şi să părăsească ţara. — Sper că veniţi la serata noastră, nu? întreabă secretarul ambasadei. Soţia mea se ocupă de conferinţă. Cât de departe se simte de toate acestea! În două luni şi jumătate a reuşit aproape să uite şedinţele obligatorii, cu limbajul lor de lemn.

— Trebuie să plec. Mai am de împachetat cadourile şi nu mi-am pregătit valiza, spune ea. — Da svidania3 , Svetlana Iosifovna. O să le trimitem copiilor dumneavoastră o telegramă să vă aştepte la aeroport. În cameră, încearcă să-şi pună ordine în gânduri. Cum faci să chemi un taxi aici? Coboară, iese în faţa hotelului. Portarul, un indian cu turban, este acolo. Îi dă numărul la care să sune: 75-777. — Telefonul e pe hol, în dreapta scării. S-a hotărât: mâine-dimineaţă, după micul dejun, va chema un taxi, prefăcându-se că vrea să se ducă la cumpărături. Apoi se va repezi la ambasada Statelor Unite, care este chiar alături. Uşurată, parcă după o aprigă luptă interioară, urcă iar în camera ei şi se îndeletniceşte cu diverse treburi ca să-şi liniştească nervii: calcă o eşarfă, spală câteva rufe, împachetează cadourile copiilor – un pulover bej pentru fiica ei, două brăţări: una pentru ea şi cealaltă pentru prietena ei Tania, o hookah4 cumpărată din Varanasi pentru fiul ei, papuci brodaţi cu aur pentru el şi soţia lui. „O să ţin valiza în mâna dreaptă şi haina îndoită pe braţul stâng. Ba nu, o să se mire să mă vadă cu bagaje. Ce toantă sunt. De ce să aştept până mâine? Trebuie să plec chiar acum. Imediat. Dacă Preeti, care trebuie să vină să mă ia la cină, soseşte mai devreme, se duce totul pe apa sâmbetei.“5 E puţin trecut de ora şase… Se întunecă repede. O voce interioară porunceşte: „Haide! Nu mai aştepta!“ Coboară, traversează holul, se duce să vadă ce se întâmplă alături. Un banchet în cinstea şefului Statului-major, aflat în trecere prin Delhi, a mobilizat toţi agenţii de securitate. Au început deja să petreacă. „Urmează-ţi intuiţia, aşteaptă. După ce beau, nu te mai bagă în seamă.“ Svetlana urcă din nou în camera ei. Nu are nici o secundă de pierdut. Îşi pune câteva haine într-o gentuţă, valiza trebuie să rămână la vedere pe pat, cu toate cadourile deasupra, altfel riscă să fie luată la-ntrebări. Nu, doar o geantă mică. Îşi pune în ea cremele, pieptănul, periuţa de dinţi, o bluză de schimb, un pulover, lenjerie şi, deasupra, manuscrisul ei – talismanul, arma, viitorul ei.

— Care era numărul? 75-777. Indianul de la capătul firului nu înţelege o boabă de engleză. — Taxi, please, next to the Soviet Embassy. 6 Aşteaptă pe trotuar. Se scurg douăzeci de minute. Scrutează farurile: Mercedesul lui Preeti sau taxiul? Maşinile sosesc fără întrerupere şi lasă invitaţii la petrecere. — În cât timp ajung taxiurile? îl întreabă ea pe portar. — Puţin, un minut. Staţia e aici, aproape. Svetlana se întoarce, formează iar numărul, mai comandă un taxi, apoi vine din nou lângă uşă. Un minut mai târziu, din intersecţia din stânga se apropie o rablă care se bălăbăneşte – un taxi tipic din Delhi. La volan, un sikh cu turban care coboară să-i deschidă portiera. — O clipă, vă rog. Se uită în toate părţile. Acum ori niciodată, a venit momentul, sunt beţi. Se duce în fugă să-şi ia geanta, haina şi coboară înapoi. Pe hol, încetineşte pasul, încearcă să se poarte firesc: „Nu te întoarce. Mergi de parcă te-ai duce la plimbare.“ Îi bubuie inima în piept. Teama îi usucă gâtul. Şoferul nu a oprit motorul, portiera este încă deschisă. — La ambasada americană! Ştiţi unde este? — Yes, Mem-Sahib. E uşa de alături. O ia pe o străduţă întunecoasă, trece prin faţa intrării principale a ambasadei sovietice şi, trei minute mai târziu, se opreşte în faţa unei uşi foarte luminate, cu drapelul american. Svetlana îi dă câteva rupii şi urcă tremurând treptele de la intrare. Este în alertă, ca un animal hăituit, picioarele n-o mai ţin. Frica o paralizează, frica de definitiv, de irevocabil. Frica de a pierde tot. Se întoarce: taxiul e încă acolo, şoferul o priveşte intrigat, îi face semne prieteneşti cu mâna: aceea e uşa, intraţi. Ezită o fracţiune de secundă. Încă mai are timp să se întoarcă, să urce în taxi, să se ducă, cum era prevăzut, la cină cu Preeti. Nu, nu renunţă. Nu acum, când ţinta este aşa de aproape. Nu se răzgândeşte. A luat decizia, nu cedează. Speranţa învinge toate temerile. Răsuceşte mânerul, are un singur gând în minte: „Of, Katia, iartămă.“ Uşa de sticlă se deschide, Svetlana ţâşneşte înăuntru. — Aş vrea să vorbesc cu un responsabil de la ambasadă. — Nu mai e nimeni aici la ora asta, o informează foarte tânărul puşcaş marin care face de gardă. Veniţi mâine.

— Sunaţi-l pe ambasador, spune ea pe un ton poruncitor. Dintotdeauna a manifestat o surprinzătoare încredere în sine, care vine din copilărie, din vremea în care nu cunoştea nici îndoiala, nici eşecul. Îi întinde paşaportul. Tânărul sergent observă coperta roşie… — Paşaport sovietic? Uimit de tonul ei autoritar, angajatul o pofteşte într-un birou mic care dă spre hol şi formează numărul consulului. — Sunt Svetlana Stalina, da, chiar fiica lui. Cer azil politic.

Blestemul Svetlanei Beata de Robien descarca gratis PDF.